Se afișează postările cu eticheta bătrânul. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta bătrânul. Afișați toate postările

marți, 17 martie 2015

Anarhie = libertate, ca un punct de vedere

Athina 24 august 2011, Grecia
Un câine dormea la umbra zidului Academiei din Athina. Studenții ocupaseră deja Universitatea de lângă, se temeau de provocatori, de poliție, de orice exces.

Vedere din Universitate
Un bătrân a trecut strada ce dădea spre stația de metrou, a dat din mână și a spus „- Degeaba!”
Acum, după atâția ani îi dau dreptate, dar nu pentru ceea ce a zis, ci pentru prăpastia care se află între tineri și bătrâni în Athina, și poate în întreaga Grecie.

Majoritatea tinerilor sunt săraci, iar majoritatea bătrânilor sunt bogați.
Este o cutumă de milenii. O mentalitate oarecum orientală.

vineri, 11 iulie 2014

Scufița roșcată și câinele alb - piesă apotropaică de teatru

Această piesă de teatru este discutabilă; câinele alb nu se vede deloc, ba mai mult chiar numai se aude, se aude împreună cu câinele negru.
Pentru a înțelege acțiunea cer ca spectacolul să înceapă cu recitarea unei poezii, în fapt piesa este dedicată autorului acestei poezii.

cine naiba mai e și Tom Jones ăsta?
de Charles Bukowski


de vreo două săptămâni
eram încurcat cu o puștoaică
de 24 de ani în New York - 
asta se-ntîmpla
în timpul grevei gunoierilor,
și într-o seară stabila mea,
gagica mea clară, o femeie
de 34 de ani,
a intrat peste noi, zicînd
„vreau să-mi cunosc rivala”.
cînd a văzut-o, i-a spus
„o, ce pizdulice drăguță ești tu”
și pe-urmă au început
să se zgîrie -
țipete de pisici sălbatice,
gemete, sînge și pișat...

eram în chiloți și beat.
am încercat să le opresc,
am căzut, mi-am julit un genunchi. au luat-o pe scări,
s-au rostogolit în stradă.

au apărut patrulele de poliție,
un elicopter se-nvîrtea pe deasupra.

stăteam în baie și mă
priveam în oglindă.
rareori ți se-ntîmplă
la 55 de ani lucruri
atît de minunate.
era mai tare decît Revoltele
din Watts

stabila mea, aia de 34,
s-a-ntors în casă.
era pișată toată,
hainele rupte,
cu doi polițai după ea
care voiau să știe de ce.

mi-am aranjat chiloții
și-am încercat să le explic. *

Gong!

Noapte. De undeva se aud valuri izbind țărmul stâncos.

În spatele scenei este acest tapet (banner).
Un bărbat de aproximativ patruzeci de ani traversează apoi scena prin fața acestui tapet și se așează pe un șezlong, dă drumul la muzică și ascultă cu volumul redus, sex bomb de Tom Jones
(http://youtu.be/l1AiypRfTfc, pentru cei curioși de video).
Bărbatul gesticulează, parcă ar ține o femeie deasupra lui. O pipăie.

La un moment dat se aud niște lătrături. După felul lor, câinele ar fi de-o rasă mică, și flocos.


Bărbatul: - Iar își plimbă mititica câinele, să mă ridic să scriu o poezie în onoarea ei. Să mă întorc.

Scoate un caiet și un creion de sub șezlong.

B: Spre miezul nopții,
    Cățeaua latră disperată.

Afară se aude un alt lătrat, al unui câine de talie mijlocie, și flocos.

B: Suntem iarna-n călduri.
    Am ieșit afară deodată;

Ambii câini latră ușor.

B: Na, acum ce dracu mai scriu, că mă tulbură lătratul câinilor. O văd prin gard cum trece prin dreptul porții mele. Ce pas... Știu următoarele versuri:
    Și-o pizdulice-și plimba...
    Potaia pișată.

B: Mă scol să mă duc la gard. Să mă uit prin gard.

Bărbatul vine aproape în fața scenei. Face semn cu mâna.

B: Nu mă vede. Am să ies în fața porții. Dar stai să leg câinele meu.

B: Drăguțo, cum se face că-ți plimbi câinele în fiecare seară (ce dracu că-i noapte de-a binelea) prin fața porții mele.

Pe scenă intră o tânără, se aude un lătrat subțire, mai înfocat.

Tânăra: Stai să-mi leg câinele de pom, că n-am auzit ce-ați spus.

T: (apropiindu-se prin fața scenei) Da.

B: (Ce drăguță este roșcata asta) Nu ți-e frică la ora asta să-ți plimbi câinele pe strada asta întunecată.

T: Nu, învăț, n-am timp altcândva.

B: Pentru ce înveți?

T: Pentru bacalaureat, îl am peste câteva săptămâni.

B: Oooo, da, merită atunci. Nu vrei să intri și să stai pe șezlong să te uiți la priveliștea asta minunată?!

T: Ce facem cu câinii?!

B: Îi lăsăm și pe ei să se uite...

T: Al meu este mascul și a ta este cățea, dacă fac ceva...

B: Numai să poată al tău să se urce, că neagra mea-i din lup și collie, un fel de border collie. O să-i băgăm în grădină.

T: Bine, să nu pățească micul meu alb ceva.

B: Nu-ți fă nici o problemă, sigur câinele tău nu va păți nimic.

Fiecare se duce într-o parte a scenei, se aud lătrături amestecate, apoi din ce în ce mai puțin.

B: (întorcându-se spre fată) Ia te rog loc pe șezlong, am să-ți aduc o băutură rece, este foarte cald. O noapte fierbinte cum scrie poetul.

Bărbatul dispare. Fata vede caietul și îl răsfoiește. Când apare bărbatul, îl aruncă undeva în spate.

B: Să bem pentru noaptea asta minunată. Muzică?

T: Ce este în pahar?

B: Cola, cu ceva gheață, cu ceva tare...bun.

Tânăra gustă.

T: Este bun!

B: Uite, așa se bea...

Și bărbatul își trece mâna ținând paharul, pe sub mâna ei, încolăcind-o.

B: Bruderschaft se numește stilul.
    Ce bine miroși.

Deodată se aud câinii lătrând, puternic. Ea sare arsă, varsă o parte din băutură.
Bărbatul o liniștește cu vorba.


B: Mă duc eu să văd... ajunge în cealaltă parte a scenei, înjură printre dinți câinii, aceștia speriați tac brusc.

T: S-a-ntâmplat ceva cu câinele meu?

B: Nimic, totul este în ordine...

T: De unde este poza asta?!


B: De la Pirgos, din Peloponez...


T: N-am auzit de țara asta, este departe?


B: (apropiindu-se de ea, tânăra fiind cu spatele la el) Aș putea să ți-o arăt... (îi privește zulufii de pe ceafă. Este mai aproape de ea.)

Tânăra se-ntoarce brusc și privește ochii bărbatului ce sunt foarte aproape de nasul ei.

T: (încet) Aș vrea...

Se aud câinii din nou, parcă lătratul ascuțit este mai reliefat sonor.

T: Ah! (se scoală repede și fuge spre grădină, spre cealaltă parte a scenei)

Tânăra dispare câteva momente.

B: Când tai mărul și dai de sâmburi, aceștia stau atât de bine în colivia lor, de parcă ar fi centrul universului și totuși gustul lor este atât de diferit de pulpă.
Dorința mea care ar fi? Să gust sâmburii?

Apare tânăra în pași grăbiți.

T: Trebuie să plec, este târziu și câinii nu se înțeleg.

B: Mai stai, am să-ți povestesc despre Turn, despre cel ce stă și privește.

T: (mirată puțin) Bine, câteva minute, și stau aici în picioare.

B: (se apropie de tapet trecând prin fața ei) Uite, termină băutura în timp ce eu îți voi povesti.

Tânăra stă drept cu paharul în mână. Bărbatul arată ceva pe imaginea imensă.

B: Uite, aici în noapte, nu se vede, în spate de tot, este un turn -numai ziua se vede. L-au construit francii acum vreo opt sute de ani. Și turnul ăsta a văzut atâtea valuri în viața lui că se plictisea de moarte. Frații lui, împânziți prin toată țara au fost dărâmați, unul chiar a ajuns pe Acropole, altul care mai trăiește și este undeva în partea cealaltă spre Marea Egee, de unde veghează asupra unui mare templu dedicat zeiței Artemis Vavronas.

Tânăra veni mai aproape și se așeză pe șezlong. Tăcea și privea cum bărbatul din fața ei gesticula.

B: Ei bine la un moment dat se ivi un val cu creste verzi, pe care algele, asemeni unor benzi de celuloid se învârteau și străluceau. Dar valul acesta nu se apropia de țărm și doar așa, prin creasta lui verde-strălucitoare, sălta distant și mândru. Asta până când o barcă cu motor l-a tăiat și pletele lui verzi și blege au ajuns la mal. Tinerețea nu ține o veșnicie; a conchis Turnul.

Tânăra se ridică și se apropie de bărbat.
Atunci, parcă mai rău ca niciodată, au început câini să latre din nou.
Fata a fugit din nou și după câteva clipe s-a întors speriată.

T: Vino, cățeaua ta îmi călărește pudelul.

B: Asta pentru că vrea să-i arate cum se procedează, dar el nu poate din cauza staturii, alți câini nu mai pot din cauza vârstei.

T: Te rog...

Scena rămâne goală un minut. Se aude sex bomb cu valuri ce izbesc cu tărie un mal stâncos.

B: (mergând agale spre centrul scenei)

    Spre miezul nopții disperat
    Cățeaua mea latră ciudat.
    Suntem vara-n-călduri.
    Și-am ieșit afară deodată;
    Și-o pizdulice-și plimba frumos...
    Potaia pișată.
    Mai urma doar următoarea. 

Cortina!



* Charles Bukowski, dragostea e un cîine venit din iad, Polirom 2007, trad. Dan Sociu, pag.124-126.

marți, 15 ianuarie 2013

Piesa iernii - Asaf Avidan




One day baby, we'll be old,
Oh baby, we'll be old,
And think of all the stories that we
could have told.

vineri, 29 iulie 2011

Un bilet sprea scump în azil




Sun and Moon (Subtitled Starker Traum)
Paul Klee 
(1879-1940/Swiss)
Private Collection

Am introdus intenţionat "sprea" în titlu, greşeala mea, indicaţia dorită se referea la direcţia care, odată aleasă se dovedeşte a fi prea scumpă: "spre" cu "prea", graba elocvenţei a născut cuvântul. Rotundul oratoricii şi întoarsa retoricii ar putea suplini ideatic titlul: multe pot suplini pe celelalte, toate în felul lor sunt de neînlocuit, de aceea în final pot scrie că nu m-am grăbit, pur şi simplu am scris.


Povestea mea începe cu o dorinţă; felul în care omul aplecat de ani răspunde tuturor dorinţelor celor cărora le-a dat viaţă. Omul nostru simte că se pierde, în ceea ce el crede ca fiind ultima clipă, se apucă de donat, de împărţit, de mulţumit, o reflectare prin care crede că mai poate câştiga în ultima rundă cu viaţa ceva pe acest pământ. Este aici o întâlnire a senectuţii cu vigoarea unei societăţii care-l acoperă, îi doreşte pensia, casa, avutul agonisit; toate repede, ca un zar aruncat, totul ca un râu care trecut te traversează într-o lume a hazardului: pensia s-ar putea să nu o mai iei, casa este vândută de mult de prezumtivii moştenitori, conturile devalorizate.


Vine vremea când trebuie să te aşezi, în felul orizontal, în acel fel în care trebuie să priveşti totul de la orizontală; verticala este pentru cei tineri!


Vine vremea când simpatizezi cu spectacolul oferit de 180 de grade, ştiţi mersul biped ne oferă doar 90 de grade, să fie asta o descătuşare a înţelepciunii oferite de anii care te culcă la pământ?


Oferta vieţii constă de fapt în unghiul pe care datorită vârstei nu-l poţi cuprinde. Atunci când te poţi roti, ai devenit suflet. Că suflet, pentru mulţi suflet însemnă spirit, sau simulacru al persoanei ce-a existat; asta chiar nu mă interesează, totul se revarsă în unghiul final în care el şi-a văzut existenţa.


Paul Klee, într-o imagine în care a unit omenescul, adică ziua cu noaptea, mişcarea cu repausul, dorinţa cu visul, în final de ce să nu scriu că a unit soarele cu luna, a reuşit să-l culce pe om, pentru ca el să vadă la 180 de grade. Ori eu în acest azil, pe care copii mei mi l-au cumpărat cu preţul existenţei mele, nu reuşesc să fac asta, sunt privat de ceea ce se numeşte, simplu, libertate.


Am vândut tot pentru a acoperi datoriile copiilor şi ei drept răscumpărare a zilelor mele m-au internat, căci ăsta este cel mai bun cuvânt, m-au internat la un azil. Aici zilele mi-s numărate şi scriu asta din unicul motiv că, de fapt, aceşti torţionari, slujbaşi ai acestui stabiliment necrofil, nu mă lasă să privesc viaţa la 180 de grade.

joi, 11 iunie 2009

Toate încercările...


Toate abandonurile le punea pe seama lumii, pe schimbarea prin care lumea dorea altceva.
Înţelepciunea pe care civilizaţia o punea pe seama unui trecut apropiat, pe umerii oamenilor cuprinşi de senectute, cuprinşi de acea răbdare infinită de a privi cerul şi-a povesti celor tineri viaţa pe care au străbătut-o, începea să pălească.
Mii de ani oamenii au slujit frica de bătrâneţe, o timiditate faţă de nou le dăruia acel conservatorism placid asigurat de pensie. Acea pensie pe care au inventat-o tot din lipsa de respect faţă de nou şi pe care au "păpat-o" până să o primească în valoare ei. Acum geloşi pe schimbare fug în faţa televizorului, citesc tabloide şi votează la matineu.
Civilizaţia bătrânului apune, răsare civilizaţia copilului.
Societatea occidentală în calculele ei financiare devine frustrată la cheltuielile pe care o generaţie în declin le forţează prin legi mai vechi ca generaţia, devenite cutume.
Sunt obiective pe care civilizaţia nu le pune eronat, le pune prost. Autizaţi prin mass-media, bătrânii noştri sunt transformaţi în roboţi. Rătăciţi în informaţii, care mai de care contradictorii, lipsiţi de alegere, de obiectivitate, bătrâneii noştri simpatici devin violenţi. Violenţă retardă, bâlbâită într-un cotidian lipsit de interes pentru ei. Amestecată cu alcool acestă violenţă naşte crima. Politic reuşeşc să infiinţeze un partid, falimentar datorită slăbiciunii marcate de dispariţia prea rapidă a iniţiatorilor ei şi neputinţei de-a avea cotinzanţi mai tineri.
Umanitatea nu se mai clădeşte pe trecut, viitorul este atât de aproape şi de nesigur, atât de ameninţat, încât trebuie reclădit totul, cu ADN-ul, cu celule STEM, cu vaccinuri mai eficiente etc. Pe lângă toate acestea mai pune şi opţiunea eugeniei. Pe lângă altele fă o modă, lasă filosofia şi treci în aşa numita "decenţă" donându-ţi banii mai apoi statului. Pensia pe care nu o mai iei cu tine în lumea cealaltă tot donaţie se numeşte.
Unde este nepotul pe genunchii bunicului? unde este cartea din care acesta din urmă citeşte? Au fost mituri şi nu s-a-ntâmplat aşa? cineva a creat ideea aceasta; tot un bătrânel simpatic? Un Moş Crăciun?
Candoarea cu care copilul ascultă glasul înţelept al bătrânului nu există, culorile suprapuse de pe copertă acoperă povestea; este vorba doar de basme. Copilul a fugit la calculator şi înţeleptul a rămas înţepenit în faţa unei plasme luate de fiul său; un metrosexual greu de convins să divorţeze de o nevastă obeză şi apatică.
Bucuria venirii copilului pe lume a făcut ca această familie să fie mai unită ca oricând. Problemele ce au urmat au fost datorită neştiinţei şi nu datorită crizei ce se instalase deja, în ultimele luni de sarcină a soţiei. Soţie care în urma unui tratament cu hormoni a ajuns la o sarcină stabilă şi la o greutate ce mai aduna un sfert din ea însăşi.
Au venit şi banii de alocaţie, este adevărat că la câteva luni după naşterea copilului, dar nu contează, căci au venit. Abia atunci proaspăţii părinţi, cu ceva bani în bunzunar, şi-au dat seama că au de luptat cu o industrie care formează nou-născutul, de la scutecele absorbante la şerveţele umede, de la suzete de silicon cu profil ergonomic la lapte artificial fără gluten. Binenţeles că ea a avut lapte câteva luni doar.
Au ales şi un medic pediatru - lucru obligatoriu de altfel într-o ţară ce se doreşte a fi civilizată. Medic tânăr care din dorinţa de cunoaştere mai lua din când în când tensiunea bătrânului. Bătrân care nu mai era simpatic decând venise copilul pe lume. Normal că-şi dorise un nepot, normal că dorea să aibă urmaşi, dar dorea să doarmă noaptea, să meargă la baie când doreşte, şi la bucătărie la fel...
O atitudine exclusivistă marca micul apartament, care de altfel era al lui. Băiatul era nervos, nora nu mai slăbea, copilul ţipa şi el se ascundea. Ar fi ieşit afară, dar era iarnă; ar fi mers la vreun prieten, dar la care? căci o bună parte din ei nu mai erau, restul primeau injecţii şi medicamente. Singura opţiune era să se mute la soră-sa, la ţară.
În timp ce părinţii şi societate fabricau viitorul copilului, bunicul vedea cum pensia-i dispărea-n inflaţie. Puţin câte puţin devenea dependent de banii copiilor; aceştia achitau deja aproape toată întreţinerea, el îşi plătea "cablul". Pentru copil s-au găsit grădiniţe particulare, limbi străine şi cursuri de înot, el şi-a vândut amintirile, adică medalia şi ceasul, inelul şi acul de cravată. Ca un ultim omagiu spre această lume pe care nu o mai înţelegea, şi-a făcut un testament.