Detaliul care umple camera

Dimineața în larg - între Agios Nikolaos și Stoupa

Pentru a forța imaginația ideea unui detaliu trebuie bine transpusă, în jurul acestuia putem țese totul.
Avem nevoie de un pescar, apoi de o mare, de țărmuri aplecate dinspre munți puternici, ceva case pe acestea, o lumină diafană, o transparență, ca mai apoi să pornească povestea.

Pescarul prinde în plasă o ladă, ce se dovedește a fi un sicriu de unde Dannae iese și mai târziu îl naște pe Perseus, acesta taie capul Medusei, ajustat de zeița Athina și de zeul Hermes, scut și zburătoare. Se căsătorește cu Andromeda, răpita. Mama acesteia, Casiopeea cea frumoasă devine constelație. O nouă dinastie se naște. Zeus privește. Un detaliu.

Utopia

Utopia

Utopia este spectaculoasă pentru detaliile sale, pentru Republica sa, centrate pe o imagine legată de perfecțiune. Nu există simetrie perfectă, pentru că utopia te minte, nefiind niciodată finală. Utopic, împlinirea sa nu există, trebuie muncit din greu la detalii, la spectacol.

Utopia - un cuvânt vechi grec.

Detaliu - Clopotul de sticlă

≪ Stăteam în vîrful pistei de schi de pe muntele Pisgah și mă uitam în jos. N-aveam niciun motiv să mă aflu acolo sus. Nu mai schiasem niciodată în viața mea. Totuși, mă gîndeam să mă bucur de peisaj cît mai aveam prilejul să o fac.


În stînga mea, cablul de teleschi depozita schior după schior pe piscul acoperit de zăpadă care, bătătorită de atîta traversare și retraversare și ușor topită de soarele amiezii, se întărise acum pînă căpătase consistența și luciul sticlei. Aerul îmi pedepsea plămînii și sinusurile, aducîndu-i o claritate vizionară. [...]


Trăgîndu-mă spre buza culmii, mi-am înfipt vîrfurile bețelor în zăpadă și mi-am făcut vînt într-un zbor pe care știam că nu-l pot opri prin iscusință sau printr-un act tardiv de voință.
M-am îndreptat direct în jos.
Un vînt tăios, care se ascunsese pînă atunci, m-a izbit din plin în gură și mi-a ridicat părul la spate, făcîndu-l să fluture orizontal. Eu coboram, dar soarele alb nu se ridica deloc. Atîrna peste valurile suspendate ale dealurilor, un pivot impasibil, fără de care lumea n-ar fi existat.


Un punct mic din corpul meu zbura spre el, răspunzîndu-i. Simțeam cum mi se umflă plămînii de năvala peisajului -aerul, munții, oamenii. Mă gîndeam:
- Așa e cînd ești fericit.≫


Sylvia Plath, Clopotul de sticlă, Polirom, 2003, pag.115-116,118-119