Vidanjarea creierului

Floare de piersic

N-am simțit niciodată că în creierul meu s-ar putea să se miște ceva, nu pot pătrunde cu ochii minții în creierul meu, nu pot scotoci, nu pot vedea, îmi apare asemeni unui boboc de floare, ascuns de petale metalice. Ziua când am simțit prima mișcare, am avut revelația gravidelor care extaziate de dinamica interioară a pântecelui începeau să danseze. Eu doar m-am așezat pe scaun.

Atunci a început lucrarea și creierul meu a început să se devoreze el însuși. Avea niște tentacule cu care scotocea și umbla prin tot relieful intern cranian, se mai opreau din când în când să mai soarbă ceva lichid, pentru ca mai apoi să se dilate și mai lacom. Sigur nu v-am spus că toate acestea le-am văzut cu ochii minții.

Prima senzație este o antropofagie a memoriei, în care tu însuți, lipsit de o realitate imaginabilă te hrănești cu propria memorie și o faci calendaristic, cu o mare băgare de seamă, astfel că tot ceea ce te-a înconjurat în scutec rămâne primordial.

De aici am dorit să încep și nu știu de ce îmi aduc aminte de acel te spun. Ceva interior mă dădea de gol de fiecare dată când pomeneam de cel care a trăit înaintea mea. La adolescență mi-am dorit să devin chirurg. Am fost aproape, și-am ajuns neurochirurg. Te spun.


La aproape cincizeci de ani am descoperit o boală necruțătoare, care reușește, fără să greșească, să te facă să trăiești câteva vieți într-o viață. N-am dus până la capăt nimic, pentru că am simțit la un moment dat o durere în mijlocul creierului de parcă s-ar fi dezvoltat acolo un mugure de floare și care, plesnindu-mă cu petalele sale metalice mă lipea de pereții intracranieni de-mi pierdeam cunoștința.

Acum sunt suficient de mic pentru a fi îngrijit în spital de o asistentă mirobolantă.