Suprapuneri

Ionic Sea - View of Katakolo peninsula

Mario Vargas Llosa
≪Pentru că și aceasta este o trăsătură fundamentală a eroului din Odiseea, și, probabil, principala, mai importantă decât cea de războinic și de protagonist al unor isprăvi trăite: aceea de povestitor de povești. A trăit oare Odiseu minunatele istorii pe care le spune uluiților feaci de la curtea regelui Alcinou?

Nu există cale s-o știm. S-ar putea să fie așa, iar excelenta lui memorie și abilitatea de a nara să se adauge harurilor omului de acțiune. Dar s-ar putea întâmpla și ca el să fie un genial născocitor, primul din acea stirpe a marilor fabricanți de minciuni literare, atât de seducătoare, încât cititorii le prefac uneori în adevăruri, dându-le crezare: fantaștii.

În poem există indicii că Odiseu spune neadevăruri, deoarece în fața unor spectatori diferiți se contrazice și oferă alte versiuni ale aceluiași fapt ori personaj. Dacă, înainte de a fi un erou al vieții, Odiseu ar fi unul al imaginației, ar ieși sărăcit?  Nicidecum: pur și simplu ceea ce ar povesti ar fi o altă istorie decât aceea în care se juca atât rolul protagonistului, cât și pe cel al copistului; în ea, regele din Itaca ar fi iluzionistul, născocitorul.

Ajunge să te apleci asupra amețitoarelor bibliografii generate de Odiseea ca să înțelegi că vor exista mereu suficiente argumente pentru a conferi ambelor lecturi ale personajului o mare forță de convingere.

Odiseu este un personaj ambiguu, nu se lasă închis în vreun sertar, se sustrage oricărei tentative de a-l îngrădi într-o personalitate univocă. Această ambiguitate e una din seducțiile sale: să exiști în același timp în lumea realității și fanteziei, în istorie și mit, în minciună și adevăr, în ceea ce a trăit și în ceea ce a visat.

Fapt este că, de aproape trei mii de ani, suntem subjugați de vraja lui Odiseu. Puține opere ne fac să înțelegem mai bine  ce putere de a îmbogăți viața prozaică, existența banală a imensei majorități a oamenilor este ficțiunea. Datorită lui, navigator fără voie sau palavragiu simulator, viața mediocră în care suntem înglodați se șterge, iar locul i-l ia alta, plină de fapte brave și de schimbări neobișnuite, de culoare și violență, de delicatețe și miracol, de gingășie și pasiune. O viață de peripeții incredibile, care, mulțumită puterii de convingere a lui Odiseu, apar drept adevărate, dat fiind că, citindu-le ori auzindu-le, le trăim odată cu el.

În cultura occidentală există o constantă: fascinația pentru ființele omenești care sparg limitele, care, în loc să se supună servituțiilor posibilului, se încăpățânează, împotriva oricărei logici, să caute imposibilul.

Quijote este una dintre paradigmele acestui eroism tragic, ale acelui ideal pe care, deși cruda realitate îl face fărâme, îl urmărește neîncetat, stimulându-ne prin exemplul său să sperăm inaccesibilul. Poate că cineva îl va atinge, așa cum l-a atins Odiseu, în zorii istoriei. Și, oricum, chiar dacă acesta ar fi o himeră, rămâne mereu stratagema călătoriei în ficțiune — minciună care se trăiește de-adevăratelea — unde toate limitele pot fi încălcate, precum că nu există limite sau pentru că, în ea o ființă muritoare și efemeră precum regele din Itaca poate să înfrângă până și zei atât de puternici cum sunt Poseidon sau Helios Hiperion.≫

Mario Vargas Llosa, Odiseu și Penelopa, ed. Curtea Veche, 2010, pag. 90-91.