Identități

 

Niciodată, în demersul pentru obținerea perfecțiunii, n-am reușit. Un soi de mediocritate mă dobora. Aveam colegi care reușeau o caligrafie demnă de estetica letopiseților, citire oraculară, exprimare retorică. Dezordinea punea stăpânire pe mine. Și nu s-a lăsat până genetic nu s-a transmis mai departe.

Privind în schimb toate imperfecțiunile vaselor antice, atât de perfecte, înclin deja să cred că am avut o copilărie reușită. Toate întâmplările, toate nereușitele, n-au făcut altceva decât să dea farmec acelei vârste. Ei bine eu atunci nu știam asta. Dar poate că deformez atât de bine trecutul personal, încât reușesc să creez o dublură, care uitându-se cu totul și totul altfel decât originalul, vede o altă perspectivă. Nici dublura nu-i perfectă, iz-ul că ar fi o oglindire ne dă de gândit. Ca element ajutător; priviți cele două vase plate (platane), care par identice privind conturul lor. Acum priviți de la centru spre exterior, spre mânere.

Personal, eu le văd identice. Sigur că geometria și locul ocupat de fiecare culoare (ca și aria) sunt altele. Atunci de unde ideea de identitate?

Prin alăturare.
Pentru că aparțin acelui subiect, poate chiar unui singur artist. La fel se întâmplă și cu vasul cu cele două capete de femeie. La fel se întâmplă și cu amintirile. Ele aparțin celui ce le istorisește și oricât le-ar deforma, ceva le identifică (cu cel ce le spune) și-l caracterizează pe autor foarte repede.

Muzeul de la Marathon are o istorie interesantă, el se află foarte departe de locul Marii Bătălii.

Autarkeia

Modern column at plains Marathon

Noul fiind albul, vechiul fiind deja catalogat ca fiind gri, sau mai închis de roșu; negru.
Pe locul unde atenienii lui Miltiade, însoțiți de platenieni, au învins pe perși sărind în pas de țap, se înalță o coloană nouă asemeni celei din timpurile acelea. Marmura s-ar putea să provină de pe insula Thasos, unde este cea mai albă marmură din lume. Oricum ar fi, contrastul este evident.

Aproape de acest loc este și o biserică ortodoxă greacă. 

Albul de var concurează cu albul de marmură, de parcă n-ar fi același element chimic comun.

Interiorul în schimb, întrece cu mult orice design religios modern.
Albul stăpânește totul. Dar acest alb interior este cu totul altul decât acel alb exterior.
Cam asta lipsește în general creștinismului.

Neîdemânare

de Nichita Stănescu

S-a spart paharul în care era ținut

timpul trecut

A căzut dintr-însul pe jos

un cavaler fioros.

S-au risipit

toți cei pe care i-a murit

Adun cioburi de sticle

din epoca lui Pericle.

Vin perșii; se aude un urlet.

Timpul e numai un umblet.

Mi-am spart paharul, de-acum

va trebui să bem din pumni.

Opere imperfecte, din: Nichita Stănescu, Noduri și Semne, Jurnalul național, 2010, pag.213.

În dimineața când ne-am hotărât să sărim de pe stâncile de la Diskastika, un vânt puternic sărea peste valuri și ele odată cu el câțiva metri. O mare închisă la culoare ne avertiza asupra pericolului de a înota printre stânci.

Am lăsat coasta abruptă și-am revenit de-a lungul peninsulei Cynosura (Coada Câinelui), dar drumul a trecut de coamă lăsând coada în stânga. Am coborât în meandre lungi în câmpia Marathonului, care chiar apărată de lanțul muntos de lângă mare ca brațul unui om, se tăvălea în vânt.

Suntem în câmpia spre care perșii au dat năvală, suntem în locul de unde au plecat danaii în mersul lor săltat spre larga plajă de nisip de la Skinias.

În vânt, timpul mirosea a pași sculați devreme-n noapte.

Numai în spiritul lui Pheidippides

Pentru că cei de la SEX READER m-au catalizat, ar trebui să arăt asta și cum aș face decât să le întorc frumusețea, să demonstrez prin asta că circuitul nu se întrerupe, că există declicul.

Pheidippides aleargă grozav de bine și de aceea generalul îl trimite pe el să vestească victoria; victoria de la Marathon. Trebuie să alerge cu tot echipamentul de hoplit; armele, platoșa, gleznierele și scutul îi dublează greutatea, dar Pheidippides nu ține cont de asta și aleargă în continuare. În spatele său, Zeul îi arată calea, îi suflă-n ceafă cum am zice noi și Pheidippides știe asta.


Pe câmpia întinsă de la Schinias, în fața plajelor cu nisipul alb, cu promotoriul adânc curbat și înfipt în Egeea, capul Marathon era umbrit de miile de corăbii persane, Orientul se revărsa aici. Grecii mânați de general, de Miltiade, încalecă aerul, aleargă, un pas alergător în ritmul flautiștilor, în ritmul zeului Pan. Perșii abia apucă să se dezmeticească când apar deja primii hopliți care îi aruncă cu scuturile, îi împing pur și simplu, îi aglomerează în nisipul umed al unei dimineți însorite. Începe lupta.


Pheidippides își amintește de-a lungul celor peste patruzeci de kilometri toată lupta, știe ce să le spună, nu-l vor lua de trădător, porțile Athinei să rămână deschise, să-i primească pe soții lor, are toate armele cu el.

Sculptorul Mico Kaufman, ni-l arată pe Pheidippides ca un alergător din zilele de astăzi, nu greșește mult, în schimb a turna în bronz felul cum era înarmat era prea dificil, prea multe amănunte, spiritul lui Pheidippides de fapt contează, artistul nu este deloc dator istoriei, artistul completează doar.

În schimb artistul s-a întrecut supraetajând acțiunea, așa arta nu are limite. Deasupra este alergătorul modern, lângă el este Spiritul de la Marathon, spirit născut din spirit.
Am întâlnit, cred, pentru prima dată când contemporaneitatea provoacă antichitatea creând un nou mit, mitul contemporan.


Alergătorul trebuie să termine cursa, locul întâi este o invenție modernă, occidentală de-a dreptul. Alergătorul de maraton, are lângă el Spiritul de la Marathon, cel care îl îndrumă și îi arată calea, aceea ce ține acum de rezistența psihică, de putință.


Mai aproape vedem că însoțitorul spiritual este cel de la 1800 toamna, arată ca Rimbaud -așa mi-a venit acum, dar sigur că este baronul Coubertin -ceva mai tânăr.

Dar oricum ar fi, indiferent de cum înțeleg eu, indiferent de ceea ce cred alții, trebuie să privim în sus și înainte. Nu este timp, civilizația curentă aleargă înnebunită în găsirea unei noi identități, nu mai trebuie să știi multe, contează adaptarea, nu mai contează fuga, alegătorul de cursă lungă a dispărut. A apărut sportivul modern care declară că visul său este Olimpiada, o parte din ei habar n-au de unde vine asta, o altă parte n-au fost niciodată acolo, de unde flacăra se aprinde.


Nimic nu contează în fața morții, Pheidippides a murit strâns de efortul îndelungat, a ajuns încă pe ziuă în agora, când toată lumea strânsă aștepta vestea și el a adus-o: murind.

O obişnuinţă fatală: valul

Aici este plaja Breksiza (Brexiza), plajă notată cu steag albastru, parte din arcul marelui golf de la Marathon.
Lume puţină, câţiva pescari, câţiva pescăruşi, o jumătate de orizont marin, în rest, ţărmurile Mării Egee.


S-ar părea -frumuseţea împrejurimilor îţi dă dreptate, că n-ai scăpare, poţi intui doar că te afli în mijlocul a ceea ce uşor putem numi: un loc inevitabil, aici viaţa capătă alte valenţe -ca cele ce dau satisfacţia unei evadări, sau a unei seducţii, mijlocul între a fi şi a redeveni.


Scriu sub impulsul a celor ştiute; în spatele aleii ce însoţeşte plaja, în faţa valurilor se află Sanctuarul Zeilor Egipteni, un loc sacru, contemporan descoperit; aflat în vecinătatea Athinei (Atenei). Aici Herodes Atticus, a iniţiat un cult la îndemnul împăratului Hadrian: Osiris-Antinous, o poveste veche pe care Marquerite Yourcenar a ştiut cel mai bine să o scoată la suprafaţă prin "Memoriile lui Hadrian". Rămân doar să amintesc că marele mecena Herodes Atticus s-a născut în împrejurimile Marathonului.

Sanctuarul Zeilor Egipteni - copii a statuilor ce se aflau aici - originalele sunt în muzeu

Poţi face plajă, poţi privi atât orizontul exterior, cât şi cel interior. Curatorul sit-ului arheologic, o doamnă ce avea vârsta în jurul celor 35 de ani, ne-a poftit uimită de dorinţa noastră de-a vizita acest loc în care lucrările arheologice erau în curs. Intrarea liberă, fără ghid sau vreun interlocutor în ideea de paznic, toate acestea aveau drumul pe care turistul avizat îl face în dimineaţa în care: fără a avea visul intuit, are revelaţia intuită.
Nu te poţi depăşi fără a cunoaşte, sau nu poţi merge fără a te mişca, dinamica pe care percepţia o are depăşeşte în multe din cazuri memoria -mult mai târziu, trezit fiind îţi vei recunoaşte gradul de beţie din seara sau ziua precedentă.

Statuile egiptene ce se află în muzeul de la Marathon

Precizia clasică grecească prin care aceste statui -copii de fapt de atunci ale celor antice egiptene, o lasă privitorului şi determină poziţia, strict orizontală în care cunoaşterea sa se află, prin care a greşit locul sau sigur a găsit locul. Nu putem bântui prin muzee în lipsa unui abecedar al vizualului, al artei, al valorii şi aici nu mă refer deloc la istorie sau la cele ştiute şi citite în cărţile bibliotecilor savante.


Ceea ce doresc a sublinia este că de fapt copierea celor egiptene s-a lăsat cu acel hedonism, frustrant de real a celor obişnuite: Zeiţa Isis are nişte sâni pe care egiptenii au uitat să-i reliefeze astfel.


Viaţa noastră este o copie proastă a celor de dinaintea noastră, este proastă în ochii lor, de aceea noi facem tot posibilul să reliefăm ceea ce lor le-a fost cu neputinţă, cu asta-i dăm gata, nu-i omorâm, dar le arătăm măcar ce au pierdut.


Arta, în valoarea sa de-a fi nemuritoare, reuşeşte să înveţe generaţiile noi să nu abdice de la ceea ce se poate numi recrudescenţă. În această aşteptare mă aflu şi eu; am încetat să mă mai mir.

Un semn solar, fie antic egiptean, fie un con luminos, fie o intuţie a prezenţei personale în locul căutat, mai mult chiar, deosebit în felul subiectiv în care-l privim, trezesc în noi, acel val, acea undă a înţelegerii, a cunoaşterii acestei lumi, care ne face nu atât de deosebiţi, dar atât de fericiţi.

Marathon

Ce se ştie mai puţin despre bătălia de la Marathon din 490 Î.C./î.e.n., este că atenienii lui Miltiade, însoţiţi şi de o mie de platenieni -cetatea Plateea fiind singura care a reuşit să strângă ajutoare în scurt timp şi să le trimită la Atena pentru a forma armata ce trebuia trimisă împotriva perşilor conduşi de Darius I, este că alături de zeii care protejau falanga de 10.000 de oameni s-a aflat şi semi-zeul Pan. Poate pentru prima dată, în spatele soldaţilor (hopliţilor) s-a aflat şi muzica, flautiştii, cântăreţii lui Pan, cei care poate proveneau din Oinoi -localitate foarte apropiată de locul marii bătălii unde se află Grota lui Pan.


Hopliţii atenieni şi plateeni, au purces în salt de ţap (nu pas alergător cum deseori se foloseşte în multe descrieri) în întâmpinarea marii armate persane (peste 20.000); perşii uimiţi oarecum de inamicii săltăreţi au avut un moment (multe minute) de slăbiciune: nu se aşteptau la o ripostă atât de rapidă faţă de momentul debarcării, căci au debarcat imediat sub capul Marathon, plajă care astăzi are numele de Schinias.

Sigur că cele scrise de mine sunt pe lângă marea bătălie, dar atenienii au ridicat un templu pe Acropole în cinstea lui Pan după bătălie, la nord de Parthenon, cinste mare pentru un semi-zeu, atât de urât, încât nimfele atrase de cântec fugeau la vederea lui (legenda trestiei); nici marele Herakles nu s-a bucurat de o asemenea faimă în felul de-a fi divinizat.


Încercaţi să alergaţi cu un genunchi ridicat spre piept şi să faceţi pasul astfel încât să ajungeţi cu ambele picioare pe sol, apoi celălalt picior şi tot aşa. Astfel după un timp, în care obişnuiţa dă sens ritmului, veţi vedea că nu obosiţi aşa uşor -nu trebuie să alergaţi. Aproape la fel au mărşăluit hopliţii în marea bătălie de la Marathon, dacă greşesc eu, atunci trebuie să mergeţi la Marathon :)


P.S.
Despre alte descrieri şi istorii de la Marathon în postările viitoare.