 |
| Din colecţia numismatică a Muzeului de Arheologie şi Istorie Naţională din Athina |
Non-existenţa este marcată de non-etică şi mă refer la lucruri, la cele ce nu există ca fiinţe. Ar fi hilar în vremurile de azi să implorăm un vulcan să fie etic, moral. Tocmai din cauza aceasta, deseori predicţia cutremurelor nu reuşeşte să avertizeze la timp, sau dacă o face, tot de multe ori dă greş şi nu se întâmplă nimic. Omul este marcat de fiinţa sa şi dă o valoare mare fiinţei sale.
Apariţia banilor a schimbat punctul de vedere, banii nefiind fiinţă, au căpătat din ce în ce o mai mare valoare în spiritul omului. În urma schimbării, toată filosofia valorii a încercat să demonstreze că banii reprezintă munca, echivalenţa existenţei chiar, şi putinţa cu care omul face faţă mai uşor nevoilor sale materiale, sociale, spirituale etc. Atunci mă întreb: de ce în lipsa fiinţei banului, omul a încercat să-l stigmatizeze cu propriul chip, chiar divină fiind trimiterea?!
Nu prin asta s-a încercat de milenii să se dea fiinţă banului, să fie o fiinţă prin raportul acestuia cu societatea, să devină referinţa de bază a oamenilor; banul să fie viu, să se mişte şi să participe total în viaţa noastră.
Dacă ideea de numismatică a creat colecţia de monede, aici vom găsi banul mort. Moneda ce devine obiect de muzeu, care mai supravieţuieşte un timp în mişcarea dintre colecţionarii privaţi, ca mai apoi să moară într-un muzeu.
Banii, în perioada de început, erau monede, aveau pe-o faţă o imagine, în final omul s-a transpus în aceasta, fie el rege, zeu sau comandant militar, sigur că mai întâlnim şi alte fiinţe, zburătoare sau marine, domestice sau sălbatice, imaginare sau reale care apar din când în când. Ori lipsa de imaginaţie, ceea ce nu cred, ori lipsa de diversitate, a făcut ca banul să aibă fiinţa omului înscrisă adânc.
Mijloacele electronice de plată trimit banii în forma lor clasică de reprezentare în muzee, în scurt timp omul va trebui să-şi găsească un alt lucru cu care să fiinţeze, sau deja l-a găsit.
Într-o reprezentare unică şi foarte rară, pe o monedă s-au amprentat zeiţele Atena, Hera şi Afrodita care aşteaptă mărul de aur din mâna lui Paris, prin asta păstorul -de viţă regală, o va desemna pe cea mai frumoasă.
Unicitatea acestei scene dă o altă aură monedei, veridicitatea este înscrisă adânc, mitul este legat prin valoarea banului şi transmis mai departe, aici se poate scrie deja de-o etică.
Banii sunt doar energie măsurată cantitativ. Dar nu au niciodată stăpân. Gravarea unor chipuri pe monede a reprezentat tentative ale omului de a lua în stăpânire ceea ce nu se poate ține sub control.
RăspundețiȘtergereDin nou ai fixat premisele pentru un eseu strălucit.
Şerban am şi eu încă energia necesară pentru a scrie, dar de data asta provenind din pământul mamă; la fel ca Anteu, dacă mă ridic puţin simt că-mi pierd puterile! :)
RăspundețiȘtergereMulţam de imbold!
o pietricică din agora ai fotografiat? mi-e dor.
RăspundețiȘtergerevine...
RăspundețiȘtergereespecially for you! :)
Cred că te înşeli în pasajul următor:
RăspundețiȘtergerecare mai supravieţuieşte un timp în mişcarea dintre colecţionarii privaţi, ca mai apoi să moară într-un muzeu.
Moneda este nefiinţă. Viaţa ei depinde de calităţile cu care o investim, de aşteptările pe care le proiectăm asupra ei. Iar energia care animă o monedă scoasă din uz este de cu totul altă factură decât cea a monedelor aflate în circulaţie. De fapt, pentru un colecţionar, cu cât timpul trece, cu atât o monedă veche devine din ce în ce mai preţioasă, în timp ce pentru noi ea moare în momentul în care a fost scoasă din uz.
Am dorit doar să scriu că plimbatul monedelor vechi între colecţionari are în spate o valoare reală în banii noi, chiar dacă se fac schimburi, ele sunt însoţite şi de o anumită sultă.
RăspundețiȘtergereMoartea monedei devine reală când aceasta -moneda, ne priveşte mută din vitrina unui muzeu.
Interpretările pot fi diferite sau chiar antagonice, dar nu strică armonia ideii de valoare a nefiinţei. :)
Nu ideea de valoare a nefiinţei o contestam mai sus. :)
RăspundețiȘtergereDin punctul meu de vedere valoarea lucrurilor lipsite de viaţă (pentru că tutuşi fiinţă au, viaţa le lipseşte) este dată doar de cât şi ce investim noi în ele. Avatare ale diverselor dorinţe pe care oamenii le au şi pentru a căror realizare acele obiecte devin mijloace...
Ce poţi să vezi într-o monedă dacă nu ideile de subzistenţă, de bogăţie, de control, de avariţie şamd?
Şi cu cât aceste trăiri sunt mai puternice, cu atât obiectele asupra cărora le proiectăm par mai vii...
Privite astfel, aceste lucruri neînsufleţite sunt ca şi Luna, a cărei lumină rezultă doar din reflexia luminii solare...
Întrebarea se pune de ce viul este atât de important.
Viul în mintea omului este realitatea datorită căruia el există. De aici o serie întreagă de speculaţii asupra originii, a morţii, a existenţei, dar viul înseamnă şi mai mult: viul dă naştere la viu într-un timp scurt pentru ca viaţa omului să fie cuprinsă de sentimente ca: dragoste, mirare, ură, compasiune etc.
RăspundețiȘtergere