Asediul

Zappeion (Záppeion Mégaro), Athina, Greece

Se cunoaște legenda conform căreia un rege, după ce slujitorii și poporul său au clădit o cetate inexpugnabilă, vrând să-i dovedească măreția și puterea acesteia, a pus un premiu de o valoare mare pentru acea vreme, premiu pe care îl va căpăta cel care va dovedi că va putea să intre în cetate fără ca gărzile să știe și să-l anunțe imediat.

Legenda este subtilă și nu ne spune cine a câștigat premiul și cum a făcut asta. Cert este că regele a fost asasinat la puțin timp după terminarea minunatei cetăți. Asasinii erau tocmai cei din garda regală, oameni care ar fi trebuit să-l apere pe rege. De atunci se știe că de obicei cetățile cad din interior, datorită unei trădări sau a vreunei ambiții personale.

Astăzi, cei de la Google au pus și ei un premiu pentru cei care vor reuși să le spargă sistemul Chrome. Premiu este foarte mare și atracția acestuia îi va face pe mulți să încerce un asediu informatic, numai că s-ar putea ca în acest caz premiul să fie o cheltuială minoră pentru cei din cetate, față de autodenunțarea celor ce se vor înscrie în acest joc. Uneori ne costă mai mult să ne căutăm dușmanii, decât să-i numărăm pur și simplu în ajunul marii bătălii.

Legendele, la fel ca miturile, au ca bază un eveniment real. Încă nu ne este clar dacă prin aducerea aminte a acestuia ridicăm la rang de regulă sau chiar principiu cele petrecute atunci. Poate că ne repetăm, poate că ne oglindim în vechime, în schimb este sigur că faptele de azi vor avea o repercusiune viitoare.

Primul samurai - Karl Friday

http://www.twcenter.net/forums/showthread.php?t=478861&page=2

≪Taira Masakado este probabil cel mai cunoscut samurai, de care însă cititorii nu au auzit. Celebrat ca erou popular, denunțat ca rebel și criminal de stat sau temut ca spirit răzbunător, el este subiect de istorie națională, folclor, imaginație literară și legende locale păstrate din generație în generație, în peste 350 de locuri din Japonia. Istorisirile care îl includ apar în peste 45 de lucrări literare medievale sau premoderne, ca și în sute de cărți, articole sau romane moderne. Mai multe temple Shintō pretind a fi locurile de înmormântare pentru diferite părți ale trupului său -capul, pieptul, mâinile sau altele- sau de a găzdui bucăți din armura sa ori din armele pe care le avea asupra lui când a murit.


O asemenea fascinație față de războinicul din secolul al X-lea este mai puțin ciudată decât ar părea la prima vedere, pentru că istoria lui Masakado este semnificativă în ceea ce privește tema destinului: descendent al unei linii de proveniență nobilă și un descendent din a cincea generație a împăratului Kashiwara, Masakado a servit în tinerețe la curtea imperială din capitală, apoi s-a stabilit și a dus o viață de nobil de țară în provinciile din estul Japoniei, la nord-est de orașul Tokio de astăzi. Necazurile sale au început în anul 935, când a fost atacat pe neașteptate -într-o ambuscadă- de către un alt războinic faimos din regiune, Minamoto Tasuku, într-un loc denumit Nomoto, lângă convergența provinciilor Hitachi, Shimozuke, Musashi și Shimōsa. Natura urii pe care Tasuku o purta lui Masakado este neclară, însă decizia de a-l urmări a determinat un lanț complex de evenimente. În decurs de câteva luni, Masakado s-a trezit învrăjbit, în conflict cu mai mulți dintre compatrioții săi, nobili conduși   de către unchiul din partea tatălui și totodată nașul său, Taira Yoshikane. Yoshikane, care era cumnatul lui Tasuku, fusese certat -se spune- cu Masakado încă din 931, datorită unui neînțelegeri care implica o femeie.


În următorii patru ani, Masakado a reușit să își țină departe rivalii cu care avea divergențe -fără a exceda limitele legislației imperiale- dar în luna a unsprezecea a acelui an, soarta sa a luat o turnură radicală, atunci când a intrat în provincia Hitachi, conducând o mie de trupe, și având drept scop să pledeze în fața guvernului provinciei, în numele unuia dintre supușii săi. Oricare ar fi fost intențiile sale inițiale de a conduce oameni înarmați către Hitachi, a sfârșit prin a ataca și ocupa sediul guvernului local. Prin această acțiune, a încălcat limitele, devenind dintr-un războinic care se supunea, în general, legii din cadrul unei dispute cu rivalii locali, un rebel și un răsculat împotriva statului.


Neadmițând nicio posibilitate de retragere, Masakado a ales să meargă mai departe, cucerind foarte rapid sediile celorlalte guverne locale din Shimozuke, Kōzuke, Musashi, Kazusa, Awa, Sagami, Izu și Shimōsa.


Apoi, după cum arată mai toate versiunile poveștii, a aruncat autorității imperiale cea mai directă provocare din ultimele trei secole -și cea mai directă care avea să fie lansată în următoarele patru secole-, proclamându-se Noul Împărat și începând a-și construi o nouă capitală în apropierea căminului său și numind oficiali care să facă parte din curtea sa.


Însă nu avea să conducă mult timp ca împărat nou. La o lună după ce își asumase titlul de împărat, curtea emisese edicte împotriva sa și angajase mai mulți războinici de valoare -incluzându-i pe Sadamori și Hidesato- să ducă la îndeplinire sarcina de a-l extermina pe Masakado.


Astfel, în ziua patrusprezecea a celei de a doua luni, anul 940, pedeapsa cerului -a coborât asupra lui Masakado. În timp ce el s-a avântat împotriva forțelor guvernamentale din nord-vestul provinciei  Shimōsa, calul său a uitat să galopeze ca vântul; omul și-a pierdut dibăcia. Lovit de o săgeată a zeilor, în final, Noul Împărat s-a prăbușit, întocmai ca Ch'ih Yu în luptă pe câmpia Cho-lu.




Insurecția lui Masakado se înscrie printre cele mai dramatice episoade din istoria timpurie a samurailor. Coincizând cu cutremurele, curcubeiele, eclipsele de lună din capitală, răscoale din nord și turbulențele cauzate de pirați în vest, faptele sale au creat panică la curtea imperială și în capitală și și-au atras oprobriul public cel mai adânc. Un edict emis de Consiliul de Stat, spre exemplu, anunța:


          Încă de la creare, această curte a cunoscut multe rebeliuni,
          dar niciuna comparabilă cu aceasta. Au mai existat persoane
          care au mocnit de spirit trădător, dar aceștia au fost, de obicei,
          acoperiți de uitare. Suveranitatea cerească va arunca asupra
          lui Masakado pedeapsa divină.


În același filon, cea mai importantă sursă de informare cu privire la evenimentele din 935-940, o cronică Shōmonki -Analele lui Masakado- se încheie, în ton melodramatic, cu o relatare despre suferința lui Masakado în iad:


          Masakado sălășluiește acum în satul celor Opt Obstacole
          în orașul celor Cinci Moduri de Existență, în districtul
          celor Șase Moduri de Renaștere, din provincia celor trei
          Regate. Cu toate acestea, un trimis al Regatului de Tranziție
          a transmis următoarele:
                    În vreme ce locuiam pe pământ, nu am făcut nicio faptă
          bună și din cauza karmei rele mă învârt printre incantații
          malefice. Chiar în acest moment, 15000 de suflete mă acuză-
          cât de dureros este! Când am comis fapte rele, am adunat adepți
          și prin intermediul lor am comis alte crime. Dar în ziua
          judecății de apoi, am luat asupra mea toate păcatele și trebuie
          să sufăr de unul singur. Trupul meu a fost aruncat în Pădurea
          de copaci cu frunza -Sabie și făcut să sufere, în timp ce ficatul
          meu a fost pus pe jar, într-o cutie de fier. ...Curajul nu mi-a
          adus glorie după moarte. Drept răsplată pentru aroganța mea
          am primit doar o mare suferință.


Chiar și așa, reputația lui Masakado a fost de curând reabilitată. Shōmonki, cea mai recentă sursă privind aventurile lui Masakado pare să fi fost finalizată la puțin timp după ce insurecția asupra sa s-a încheiat -poate la doar câteva luni după aceea- și cu siguranță a fost terminată înainte de 1099, data înscrisă pe cea mai veche copie care ne-a parvenit. Cronica, scrisă pentru audiere de către curtea imperială, condamnă acțiunile lui Masakado de după 939, dar îl tratează și cu indulgență, portretizându-l drept victimă a circumstanțelor și alegerilor greșite mai degrabă decât ca pe un om rău.


Până în perioada medievală, faima lui Masakado ajunsese la apogeu. Se credea acum că fusese, după cum se afirmă într-un text, un om cum rar se mai întâlnise. Avea peste șapte picioare înălțime, forma sa corporală era din fier, iar ochiul stâng avea două pupile.


Ideea potrivit căreia corpul său era din fier -adică indestructibil- a evoluat rapid în credința similară slăbiciunii lui Ahile, cu două milenii în urmă, deci a unui singur punct slab. În acest sens, descoperirea acestui loc de către Hidesato (secret trădat de către una dintre consoartele lui Masakado) fusese, se pare, cauza soartei sale tragice. Locația punctului slab al lui Masakado variază de la legendă la legendă. Unele povestiri spun că acesta era tâmpla sa, altele, că era fruntea, spațiul dintre ochi sau ochiul drept, O versiune mai neobișnuită chiar relatează faptul că mama sa fusese un șarpe uriaș, care îl făcuse indestructibil, lingându-l pe tot corpul, imediat după naștere. Din nefericire pentru Masakado, totuși se pare că șarpele mamă uitase să lingă creștetul capului, lăsându-i un punct slab. ≫

Karl Friday, Primul samurai - Viața și legenda războinicului rebel Taira Masakado, 

ed. All, 2011, pag.9-13

Casa bunicii

Acolo unde melcul lipsit de timidate şi lacom de stropii de ploaie urcă pe leuştean, acolo este casa bunicii.
Lipit de poteca pietruită, ferit de paşii împletuciţi ai bătrânei, după o lămâiţă arborescentă, leuşteanul creşte în voie şi frunzele lui cu contur de fractali flutură mirosul pe care ei, melcii, şi-l petrec prin cochilie, matematic, până la ultima spirală.
Se spune că Dedal după ce a evadat din labirint, prin zbor, prin aripi, a ajuns până în Sicilia, la regele Cocalos. Acolo îşi petrecu ceva timp asemeni lui Arhimede mult mai târziu. Minos, fiu de zeu, rege în Creta fu cuprins de remuşcări şi răzbunări. Nu după mult timp parcă mirosi umbra lăsată peste Mediterană de aripile cerate ale lui Dedal.
Îşi trimise flota spre Sicilia şi el însuşi poposi primul la regele Cocalos. În urma lui orizontul era înţepat de catarge.
Regele Cocalos era un tip blajin, îmbătrânit de pace şi sclerozat de aerul curat, nepoluat de incendii şi transparent în lipsa fumului şi a cenuşii ridicate de vânt. Regele îl ascultase cu luare-aminte pe marele Minos, fiul lui Poseidon şi regretă că nu-şi aduce aminte de un asemena personaj, de-a dreptul zburător precum el marele rege explică. Minos nu-l crezu o clipă şi gândii la decizia pe care o va lua când zecii de spioni se vor întoarce spre seară.
Regele Cocalos îl invită în grădină şi Minos trecând pe lângă leandrii imenşi era cât pe ce să calce pe-un melc, care se răsturnă fiind împins de vârful sandalei marelui rege. Atunci Minos gândi la ceva. De fapt nu avea timp până la întoarcerea spionilor şi de aceea hotărâ ca în urma ghicitorii pe care el o va pune lui Cocalos - căci el nu-l vedea rege pe acest bătrânel simpatic - el, micul rege să-i dea o soluţie, un răspuns până la asfinţit că altfel totul va fi distrus, sfărâmat şi îngropat.
Minos se aplecă şi luă melcul în mână şi-l învârti în lumina torţelor aprinse de-a lungul aleii, căci soarele trecuse deja de zidurile cetăţii spre Coloanele lui Hercule.
Înclinat atât cât îi permitea lombosciatica regele ascultă întrebarea. Nimic mai simplu, căci dacă cochilia acestui melc ar fi goală; cum am reuşi noi să facem ca o aţă, un fir subţire să ajungă până în fundul, în ultima spirală al acesteia?
Foarte atent la început şi dezamăgit de propria lui zestre intelectuală, neştiind pe loc răspunsul, regele Cocalos fugi. Minos mai privi o da la umbra leandrilor ce urca pe ziduri şi aşeză melcul la loc sigur, momentan, apoi zâmbi. Gândea la un viitor în care el îi judeca pe muritori, le judeca slăbiciunile şi temerile, speranţele; acestea din urmă erau poate cele mai preţioase.
Poate laş, poate nesăbuit şi în acelaşi timp naiv, Cocalos fugi departe, acolo unde Dedal ascuns într-o văgăună aştepta plecarea lui Minos.
Dedal ascultă întrebarea şi-i explică lui Cocalos capcana acoperită de acest tâlc.În acelaşi timp cuprins de remuşcări îi dădu răspunsul în care înţepând cochilia în vârful ei, acolo unde spirala se pierde în ea însăşi şi legând un fir subţire - cu mare atenţie - de o furnică, aceasta "aruncată" în cochilie şi simţând aerul ce străbate spiralele va alerga spre ieşire.
Marele rege Minos ascultă în întuneric răspunsul şi oricâtă lumină umplea grădina din cauza făcliilor verticale, în umbra leandrilor el părea tot mai negru. Ştiu atunci că Dedal se află acolo, aproape, în împrejurimi. Un cal n-ar cere apă pâna la el.
Aici legendele se despart, unele susţin că Minos prea curios ar fi rămas peste noapte şi făcând baie ar fi fost opărit intenţionat de apa fierbinte ce ar fi curs prin robinetele proiectate tot de Dedal, altele că ar fi trecut totul prin foc şi sabie, ca formă ultimativă a răzbunării lui, în urma faptului că regele Cocalos l-a minţit ascunzându-l pe Dedal.
Undeva în rădăcina uscată a unui leandru, sub pământ, melcul a adormit nefiind martor a niciunei din întâmplările menţionate; totuşi existenţa lui ca nevertebrată în grădina bunicii m-a făcut să vă spun această legendă.