 |
| http://fuckyouverymuch.dk/post/17945801228/we-like-this |
Un bun huichol se îngrijește de sufletul lui, luminoasă forță a vieții, dar e un lucru știut că sufletul e mai mic decît o furnică și mai gingaș ca un freamăt, ceva neînsemnat, ca o adiere, și o clipă de neatenție e de ajuns ca să-l pierzi.
Un copil se împiedică pe coasta muntelui, iar sufletul se desprinde și cade în rostogolire, fiindcă nu era legat decît cu un fir de pînză de păianjen. Atunci micuțul huichol amețește și se îmbolnăvește. Bîlbîindu-se, îl cheamă pe păzitorul cîntecelor sacre, preotul vrăjitor.
Ce caută indianul acesta bătrîn care scormonește muntele ? Umblă pe urmele bolnavului. Urcă, tăcut, printre stîncile ascuțite, scotocind printre crengile copacilor, frunză cu frunză, și pe sub pietricele. Unde a căzut viața ? Unde s-a ascuns, speriată ? Umblă încet și cu urechile ciulite, pentru că sufletele pierdute plîng, iar uneori șuieră ca o boare.
Cînd dă peste sufletul rătăcit, preotul vrăjitor îl ridică în vîrful unei pene, îl înfășoară într-un fuior minuscul de bumbac și, într-o trestie goală, îl duce înapoi stăpînului, salvîndu-l de la moarte. (124)≫ *
_____________________________________________
Memoria; căsuța poștală ce adună amintirile perene, un colac de salvare uneori, o piatră de moară alteori. Toate șerpuirile unei lumi trec prin conștiința colectivă a locuitorilor traversând muntele. În partea cealaltă, are loc întâlnirea, în sunetele unui dans ce coboară coastele muntoase, ce-i ce se întâlnesc încep să-și povestească amintirile. Dar nu a fost așa, unii au trecut peste alții, pârjolind apa, spărgând piatra. Alții i-au biruit pe ceilalți și le-au făcut uitate memoriile.
Citind cu luare-aminte mă prefac doar că-mi amintesc, mă prefac apoi că scriu, îmi creez iluzia pe care nimeni nu o crede, nu este asta Memoria Focului care arde tot?
* Eduardo Galeano, Memoria focului, ed. Politică, 1988, pag.251-252,
124 = Furst, Peter T. și Salomón Nahmad, Mitos y arte huicholes, México, Sep/Setentas, 1972.
Mi-a plăcut textul.
RăspundețiȘtergereExistă şi reversul. Dacă vrei să te pregăteşti pentru marea călătorie, atunci e înţelept să stergi mai întâi, din memoria acestei vieţi, tot ce te-ar lega de ea. Altfel, desprinderea ar putea fi grea şi îndelungată, ca o boală.
Pasajul este scris frumos. trimite la mister. cind ma "lovesc" de un mister ca o muritoare ce sunt incerc sa gasesc/sa intrezaresc o explicatie, un fenomen, etc, etc Uneori patternul descris nu se potriveste deloc cu patternul meu despre viata si misterele ei si cind ajung in fata unei astfel de situatii ma intreb ce este gresit sau ce lipseste. Oare ce-i lipseste descrierii de mai sus pentru a fi o "situatie misterioasa anutentica"? Acum nu stiu. Timpul ar putea rezolva aceasta problema. Adica creierul mai are nevoie de timp pentru dospire...rezolvare...intelegere....In ultima instanta graviditatea este o forma de cunoastere a lumii pentru mama si tata. dar citi dintre ei sunt constienti de acest fapt? impreuna cu un copil cunosti/ sau mai bine zis recunosti lumea pe care ai trait-o tu ca si copil si pe care ai "inteles-o" intr-un mod cu totul particular. unii oameni au mai multe mame. acestia sunt norocosii. altii au mai multi tati. acestii sunt tristii. altii nu au deloc iar acestia sunt supravietuitorii....
RăspundețiȘtergereBlueIris
RăspundețiȘtergereMitul -dacă cel de sus se poate numi așa, este subtil la fel ca sufletul, copiii se pierd repede, ține de naivitatea, dar și de fragilitate lor.
cum ziceam :))
RăspundețiȘtergereși cum șerpuiam :))
RăspundețiȘtergereAr trebui să ne naştem adulţi?
RăspundețiȘtergereSau cu înţelepciunea senectuţii?
:(
(Asta-mi aminteşte un text pe care l-ai scris mai demult şi care mi-a plăcut tare. Era cu un savant care dăduse în mintea copiilor. Greşesc?)
BlueIris
RăspundețiȘtergereAr trebui să rămânem copii și să ne petrecem viața ca pe o Fiesta!
Textul cu pricina mi-l amintesc vag, dar rămâne ceea ce am scris! :)
De fapt, nu cred că trebuie nimic. Fiindcă trăim într-un vis dintr-un vis, conţinut de un alt vis... şi tot aşa. Precum păpuşile Matrioşka.
RăspundețiȘtergereImpresia mea este că viaţa e o alegorie şi probabil că singura regulă care nu i se aplică e aceea a lui "trebuie".
BlueIris
RăspundețiȘtergerețin foarte mult la aceste mici amintiri ale celor vechi...
acestea mă fac mai viu, cât despre păpușile Matrioșka ele ascund secretul vidului, al lipsei detaliilor.
Acest comentariu a fost eliminat de autor.
RăspundețiȘtergereE o realizare faptul că ai descoperit acel ceva care te ţine "viu". Dacă aş şti ce e invidia, atunci acesta ar fi momentul să te invidiez.
RăspundețiȘtergere:)
Nu m-am gândit la aspectul detaliilor. Probabil că ai dreptate.
Când am vorbit de păpuşi... imaginea lor era menită să sugereze fenomenul visului din vis. Era o alegorie la alegorie.
:)
Că tot vorbim despre vise (iar acest fapt e tulburător pentru mine), în povestea mea - pe care o ştii deja - simţurile erau suprasaturate de detalii. E de prisos să-ţi mai spun cum îl simţeam pe el şi cât de real şi intens era visul.
:))
Din toată tărăşenia deduc că nu doar coşmarurile pot avea un impact psihologic major, ci şi reveriile!
super tare. Şi totuşi, noi, europencele, alea care mai naştem pe cale naturală( cea mai tare experienţă ever) nu ne gândim defel atunci la noaptea aia de dragoste. Între două dureri şi două respiraţii controlate nu prea... Dar după revenim la normal foarte curând.:)
RăspundețiȘtergereeuropencele ie mai sexiste, de aceea trupul lor este o Fiesta, normalul de care scrii intră de fapt în categoria cotidianului! :)
RăspundețiȘtergere