Inefabilul ca fiind ceva fragil, dar și trecător

pentru Robert S, - cel pământean

Cuibul nostru

Ploaia ce-a trecut și-a lăsat o după-amiază atât de frumoasă, a fost benefică luminii, care, devenind orizontală, reflectată de betonul ud al curții mele, a reușit să-mi arate inefabilul.

Timp de o lună o pereche de păsărele (bănuiesc că sticleți) au tot cercetat să-și facă un cuib undeva deasupra bucătăriei (nou construite) pe grinzile de brad proaspăt geluite. Sunt sigur că mirosul sigur al pădurii le-a atras. Sunt sigur că munca lor era pe jumătate îndeplinită și de aceea, cam acum două luni, într-o duminică, dimineața devreme, le-am construit repede un palier și-apoi am șters-o toți de-acasă. Toată duminica a fost a lor, a păsărilor, în recunoașterea noii arhitecturi minimaliste, dar și structuriste (structuraliste -pentru cei aspri) a cuibului lor.

Astăzi, cu ajutorul unui soare moale, cu ajutorul nebănuit și trecător a unei lumini izvorâte dintr-un sol rigid și neted, lins de apa unei ploi de vară, am reușit să pătrund inefabilul.

Inefabilul este de fapt ceva foarte fragil, este limba care bâlbâie în căutarea spre exprimarea unei mari treceri; de aceea susțin că inefabilul este și trecător.

Corul dronelor în zbor

Imaginile lui Nostradamus

Panzer General

Circulă de-o vreme din nou noile (și vechile) interpretări ale lui Nostradamus. Noi am obținut chiar imagini ale viziunilor marelui ca(ni)balist printr-un canal ultrasecret subpământean aprioric.

Românii au ajuns la Sevastopol, regimentul român 22 Vânători de munte cucerește orașul, bineînțeles ajutat de artileria de cale ferată, regimentul 22 „Gustav” al nemților.

Mă duc să mai beau un vin... să nu-i uităm pe grenadieri!

...in arms

brothers in arms

≪Sam, îți voi mărturisi ceva - pentru prima oară din copilărie, în noaptea asta am plîns. Cine ar fi crezut una ca asta? Dar e adevărat. Margaret era aici. Era sîmbătă seara. Mi-am aprins o țigară și m-am plimbat prin casă. Pustiu! M-am așezat pe pat. Dintr-odată m-am gîndit la mama mea și la toate celelalte mame, și brusc, am înțeles umanitatea. Am văzut într-o lumină clară: UMANITATEA!

...Toată legenda plină de forță a tinerilor îndrăgostiți care se căsătoresc, cu familiilor, cu tot regretul și toată bucuria etc. Am văzut Umanitatea ca pe ceva ce nu poate fi distrus de nimic, ca pe o familie de îndrăgostiți.

(Mă gîndesc acum la cei care îi caută pe piloții doborîți.)

(Mă gîndesc acum la familiile destrămate din Europa.)

(Îi văd pe capitaliști ca pe niște membri ai Umanității care înșală pentru familiile lor.)

(Mă gîndesc la întreaga rasă umană, ce suferă și își întinde brațele iubitoare în toiul suferinței ei.) 

E atît de simplu. E atît de sfîșietor, de nemuritor... Eram singur. Nu știu de ce, Sam, dar spune-mi: de ce am început să plîng? Îți spun că am plîns...≫

Jack Kerouac, Oceanul e fratele meu, Polirom, 2012, pag.489.

The flat is plain - poetry

Domnul Lucian Boia scrie o carte despre Primul Război Mondial (majusculele îmi aparțin).
Dânsul are impresia că s-ar putea ca acest război să nu fi avut loc, la fel cum și Berlusconi a declarat că germanii nu cunosc că ar fi avut loc vreun lagăr de concentrare pe teritoriul lor.
Mai mult chiar, dacă n-ar fi avut loc primul, al doilea era imposibil. Interviul la Radio Cultural de vineri după-masa în ziua de 25 aprilie.

Românii de după Iorga se întrec, Mihai Viteazul a fost inventat de marele cărturar fascist, așa cum cum Cioran, ucenic, a văzut pasărea Phoenix în poporul român. Domnul Lucian Boia bate câmpii cu grația prințesei neadormite, își vinde cărțile; bagă mare.

Mă gândesc că umbra pe care soarele o face asupra unei imagini se datorește mie, dacă eu n-aș fi existat, nici umbra nu ar fi fost, despre soare nici nu discutăm.
Dacă un prost nu există noi nu știm ce este prostia.
Respect!
Dacă un prost există, noi știm ce este prostia.

Panegiricul dă roade.
De felul acesta se plângea și Polybios. Marele istoric se plângea că Titus Livius inventează zei în istorie. Avea dreptate, zeii sunt în mitologie. Eliade, alt Mare, definea mitologia ca reflectarea unui izvor dispărut, o amintire oglindită. Eminescu plângea pe epigonii...

Domnul profesor Lucian Boia vinde bine... minciuni, aberații, închipuiri.

În contralumină este fiica mea. Ea n-ar fi venit la vale în lipsa cablului, a hamului, a naturii înconjurătoare... nimeni de fapt nu întreabă de ea, de ce există ea.
Așa modificăm orice lucru, atunci când -în întreaga reprezentație despre el, nu ne referim la el.

O floare crește datorită apei și soarelui.
Fals!
O floare crește datorită ei; este ajutată de natura apei și a soarelui.

Poezia unui foc de tabără

Cinci alternanțe ale cunoașterii

Prima

Numele fetiței îl știm. Ea a fugit în grădină pentru a citi o carte. O carte de poezie. În carte există un poem scurt despre cântecul unei păsări.
Locul cel mai liniștit este în spatele grădinii, acolo unde toate grădinile caselor vecine se unesc.
Acolo crește alunul, fiind neîngrijit s-a transformat într-o tufă imensă și greu de pătruns.
Fetița citește versurile ce redau atât zborul cât și trilul păsării cu voce tare. Apasă fiecare cuvânt. Este liniște și glasul ei răzbate printre grădini foarte ușor.

A doua

Fetița citește poemul strigând fiecare cuvânt, i se pare că nu-l aude, de aceea ridică vocea.
Vântul adie alunul sub care ea s-a așezat, sub care s-a îngrămădit. Alunul pare că o primește și pocnește verde de fericire.
Uneori fetița se oprește intrigată de zgomotele seci ce zboară deasupra capului ei. Îi este greu să fie atentă și dealtfel credem că nu înțelege mare lucru din versurile țipate.

A treia

Precum știm, pe fetiță o cheamă Alice.
În timp ce citește domol poemul, o pasăre începe să ciripească deasupra ei. În alunul bătrân sub care se așezase. Ciripitul vioi o deranjează. Fetița citește șoptind.

A patra

O pasăre mică, poate un pițigoi, s-a ascuns undeva prin alun. Cântecul ei melodios dă ritm poeziei pe care fetița o citește în gând în umbra alunului.

A cincea

Fetița nu mai citește deloc. Pare că recită. Dar de fapt cântă, își întinde aripile și zboară.

The one - oral sau scris?

Marshall McLuhan :

≪Generalul bur Krueger era analfabet, povestește Roy Campbell. În fiecare zi se așeza sub un arbore mare și împărțea dreptatea. Doi frați s-au înfățișat dinaintea lui, deoarece nu se înțelegeau asupra moștenirii. I-au arătat o hartă a terenului pe care-l primiseră. Krueger i-a zis unuia. „Tu împarți.” Iar celuilalt: „Tu alegi.” Oralul este iute, inclusiv, total, ia în considerare toate aspectele într-o singură clipă.

Dacă ar fi să întrebi orice grup de forță, o corporație sau o agenție publicitară: „Știind că prin apăsarea unui simplu buton din încăperea aceasta ați reuși să realizați pe loc toate țelurile pe care vi le-ați propus, ați apăsa pe butonul respectiv?”, răspunsul ar fi „NU.” Întrebarea nu face decât să transfere operațiile lor din modul scris și analitic în cel oral și simultan. Este diferența dintre dorința pe care o adresezi zânei și voința puritană. Lumea dorinței orale revelează dintr-o dată și calitatea morală a țintei.

Cineva spunea că secolul al XIX-lea a cunoscut trecerea de la dans la curse, de la simetria inclusivă la anarhia liniară.≫

Marshall McLuhan, Texte esențiale, Nemira, 2006, pag.288

Codul verde

Ars de roșu

Un grup de cercetători britanici luând exemplul de la un alt grup de cercetători americani, au ajuns la concluzia că trebuie elaborat un algoritm prin care să poată determina maximul și minimul de informație ce străbate toate canalele media, acest algoritm a primit numele de codul verde.

Toate informațiile puse una peste alta, fiecare având grosimea de un milimetru, am ajunge la Lună.
Pentru a determina maximul (sau minimul) ar trebui să fie aranjate în ordine calendaristică și numărate pe fiecare perioadă dorită. Ori tocmai această aranjare durează cel mai mult.

Un grup de cercetători ruși a reuși să găsească un algoritm de aranjare bazat pe predictibilitatea unor evenimente -cum ar fi Crăciunul sau Paștele în lumea creștină, sau altele de acest fel la celelalte religii, atunci când informațiile cresc brusc. Au fost incluse și accidentele, eclipsele, revoluțiile etc.

În final rularea dura mult mai puțin. Scopul -căci trebuia să existe, era evaluare un maxim (sau minim) informațional în anul care vine. Studiul ar fi dorit să arate oscilația zilnică, mai apoi orară și dacă se poate chiar la secundă a informației umane.

Experimentul a reușit deoarece a prezis cu o mare precizie data și ora din anul următor a maximului.
Cercetătorii n-au rămas uimiți când și-au dat seama că exact atunci va avea loc noua numărătoare.

Astăzi se lucrează la un algoritm care să scoată numărătoarea din fluxul total, astfel încât următoarea numărătoare să fie fără precedenta și tot așa. Redundanța aceasta a primit numele de ars de roșu.

m Force

Tradiția șamanică este tradiția fumului, înainte de descoperirea tutunului, orice apariție sau dispariție trebuia însoțită de vapori. Însăși vaporizarea exprimă acest lucru. Cel al invizibilității. Romulus n-a murit, a venit un nor și l-a luat. Nici Elvis măcar n-a murit, fuma o țigară atunci când a dispărut.

Un autoportret lemnos

Printre acești tovarăși ai mei, mă aflu și eu.
Am fost pregătiți, uscați, pentru marea călătorie,
pentru vremea așteptată mereu,
pentru marea feerie,
din Țara de Foc.

Eu arăt bine, sunt chiar împlinit;
Vârsta mi se poate citi dintr-un clipit.
Crăpăturile îmi desemnează uscăciunea,
Cea mai mare calitate a celor ce vor trece prin foc.

Copiii mei vin cu mine,
Sunt lipiți și de tine.
Sunt din același copac,
Toți mergem pe-un colac.

Fiul cel mare, nedespărțit de mine,
Vine și el, visează și el,
la Țara de Foc. Când vom fi toți un tăciune.

Gabriel García Márquez - R.I.P. în Memoria Focului

Gabriel García Márquez cu un ochi tânăr și-altul vânăt

≪
1982 / Stockholm
Romacierul Gabriel García Márquez primește
Premiul Nobel și vorbește despre pămînturile noastre
condamnate la un veac de singurătate

... Îndrăznesc să cred că realitatea aceasta ieșită din comun și nu numai expresia ei literară a meritat anul acesta atenția Academiei Suedeze de Litere. Este o realitate care nu există doar pe hîrtie, ci trăiește alături de noi și ne determină fiecare clipă a nenumăratelor noastre morți cotidiene, alimentînd un izvor nesecat de creație, plin de nefericire și de frumusețe, din care columbianul acesta rătăcitor și nostalgic nu este decît o cifră ajutată de soartă. Poeți și cerșetori, muzicanți și profeți, luptători și nemernici, toți fiii acestei realități fără pereche a trebuit să-i cerem foarte puțin imaginației, pentru că cea mai mare provocare a fost pentru noi insuficiența resurselor convenționale pentru a ne face credibilă viața.

Aceasta este, prieteni, miezul singurătății noastre.

... Interpretarea realității noastre cu scheme străine ne face doar să fim încă și mai neînțeleși, tot mai puțin liberi, mereu mai solitari... Nu : violența și durerea nemăsurată a istoriei noastre sînt rezultatul nedreptăților seculare și al amărăciunilor fără sfîrșit, și nu o fabulație urzită la trei mii de leghe de casele noastre. Și totuși mulți conducători și gînditori politici europeni au crezut asta, cu infantilismul bunicilor care au uitat nebuniile rodnice ale tinereții, de parcă n-ar fi cu putință un alt destin decît acela de a trăi la cheremul celor doi mari stăpîni ai lumii.

Aceasta este, prieteni, măsura singurătății noastre...
 ≫

din Memoria Focului de Eduardo Galeano, ed. Politică,1988, pag.656;
text apărut și în Luceafărul nr.1, ianuarie 1983, Singurătatea Americii Latine, discurs cu ocazia înmînării Premiului Nobel.

- cele trei sublinieri în bold îmi aparțin.

Ziua Opricinicului

Vladimir Sorokin
≪Ne îmbrățișăm frățește. Mâinile dure îmbrățișează corpurile dure. Ne sărutăm unul pe altul pe buze. Sărutăm în tăcere, bărbătește, fără gingășie muierească.  Prin sărut, ne încingem și salutăm. Îngrijitorii trec printre noi cu ulcioare de ceramică, pline cu cremă chinezească. Luăm cremă deasă, aromată, ne ungem șerpii. Se mișcă îngrijitorii ca umbrele, pentru că nu se luminează nimic la ei.

- Haide! exclamă Tataie.
- Haide-haide! exclamăm și noi.

Tataie se ridică primul. Și-l apropie pe Vosk. Vosk își bagă șarpele în Tataie. Tataie geme de plăcere, își strânge dinții albi în întuneric. Pe Vosk îl îmbrățișează Șelet, îi bagă cornul său uns. Vosk oftează adânc. Pe Șelet îl alimentează Serâi, pe Serâi  - Samosia, pe Samosia - Baldhai, pe Baldohai, Mokrâi, pe Mokrâi - Neceai, iar lui Neceai mi-a venit rândul mie să-i bag parul vâscos.

Îl îmbrățișez pe fratele din aripa stângă cu mâna stângă, iar cu dreapta îmi îndrept șarpele spre el. Are gaură largă Neceai. I-o bag până în plăsele. Neceai nici nu oftează: s-a obișnuit, e opricinic tare. Îl strâng mai tare, îl trag spre mine, îl gâdil cu barba. Iar de mine se lipește Buben. Simt bulanul lui tremurând. E greu - nu intră fără împunsătură. Împinge Buben, bagă în mine șarpele lui cu capul mare. îmi ajunge până în mațe imensul lui bulan, scoate din mine un oftat din interior. Gem în urechea lui Neceai. Buben gâfâie în urechea mea, mă strânge cu mâinile lui brave. Nu-l văd pe cel care i-o bagă, dar după gâfâituri înțeleg - șarpele e viguros.

Păi nici nu există printre noi  neviguroși - chinezii ne-au înnoit pe toți, ne-au întărit. Avem cu ce servi unul lângă altul și cu ce pedepsi dușmanii Rusiei. Se adună, se strânge omida opricinicilor. Oftează și gem cei din spatele meu. După legea frăției, cei din aripa stângă sunt urmați de cei din dreapta, iar apoi vine tineretul. Așa e treaba la Tataie. Și slavă Domnului...≫

Vladimir Sorokin, Ziua opricinicului, Curtea veche, 2008, pag. 152-153.

Suprarealism și revoluție

Le sang païen revient ! L'Esprit est proche, pourquoi Christ ne m'aide-t-il pas, en donnant à mon âme noblesse et liberté. Hélas ! l'Évangile a passé ! l'Évangile ! l'Évangile.

J'attends Dieu avec gourmandise. Je suis de race inférieure de toute éternité.

Me voici sur la plage armoricaine. Que les villes s'allument dans le soir. Ma journée est faite ; je quitte l'Europe. L'air marin brûlera mes poumons ; les climats perdus me tanneront. Nager, broyer l'herbe, chasser, fumer surtout ; boire des liqueurs fortes comme du métal bouillant, — comme faisaient ces chers ancêtres autour des feux.

Je reviendrai, avec des membres de fer, la peau sombre, l'œil furieux : sur mon masque, on me jugera d'une race forte. J'aurai de l'or : je serai oisif et brutal. Les femmes soignent ces féroces infirmes retour des pays chauds. Je serai mêlé aux affaires politiques. Sauvé.

Maintenant je suis maudit, j'ai horreur de la patrie. Le meilleur, c'est un sommeil bien ivre, sur la grève.

http://abardel.free.fr/tout_rimbaud/une_saison_en_enfer.htm  

Sîngele păgîn revine. Spiritul e-aproape, de ce nu mă ajută Cristos, dând sufletului meu noblețe și libertate? Vai! Evanghelia s-a dus! Evanghelia! Evanghelia!

Îl aștept pe Dumnezeu cu lăcomie. Sunt prost din vecii vecilor.

Iată-mă pe plaja armoricană. Aprindă-se orașele în seară! Ziua mea s-a sfârșit; părăsesc Europa. Aerul mării îmi va arde plămânii; îndepărtatele climate mă vor tăbăci. Să înot, să strivesc iarba, să vânez, să fumez mai ales; să beau licori tari ca metalul în clocot -cum făceau strămoșii aceia dragi în jurul focurilor.

Mă voi întoarce cu brațele și picioarele de fier, cu pielea întunecată, cu privirile furioase: sub mască, mă vor socoti dintr-un neam puternic. Voi avea aur; voi fi trândav și brutal. Femeile îi îngrijesc pe-acești feroci infirmi întorși din țările calde. Mă voi amesteca în treburile politice. Mântuit.

Acum sunt blestemat, mi-e scârbă de patrie. Mai bine să dorm, beat mort, pe țărmul mării.

Arthur Rimbaud, Un anotimp în infern, ed. Paralela 45, 2008, pag.13.

Nu-i corect ce fac, decupez doar propoziții care-mi convin din Omul revoltat de Albert Camus, o fac cu bună știință, cu rea conștiință.

„Abia, dacă va fi vorba aici de Rimbaud. Despre el, s-a spus totul, și încă ceva pe deasupra, din nefericire.
[...]
Rimbaud a fost zeificat pentru că a renunțat la geniul său, ca și cum renunțarea ar presupune o virtute umană.
[...]
În momentul în care, purtînd în adîncul său iluminarea și infernul, insultînd și slăvind frumusețea, el face dintr-o contradicție ireductibilă un cîntec dublu și alternant, în acest moment el este poetul revoltei, și cel mai mare.
[...]
Tăcerea lui Rimbaud nu este pentru el un nou mod  de a se revolta.
[...]
Abisinia măcar este o mînăstire, Christos a fost acela care a închis gura lui Rimbaud?
[...]
Acesta să fie eroul mitic propus atîtor tineri bărbați care, ei, nu scuipă asupra lumii... 
[...]
...putea fi , într-adevăr, întrezărit în opera sa, dar sub forma ultimei renunțări. „Cel mai bun, un somn complet beat, pe plajă.”
[...]
Tăcerea lui Rimbaud pregătește și tăcerea Imperiului care planează deasupra spiritelor resemnate cu orice, în afară de luptă.
[...]
Apocalipsul crimei, așa cum este el este întruchipat de Rimbaud în prințul care își ucide neîncetat supușii, îndelungul desfrîu sînt temele revoltate pe care le vor regăsi suprarealiștii.
[...]
Suprarealismul, într-adevăr, la capătul acestei mari mișcări de revoltă, nu e semnificativ decît pentru că el a încercat să-l continue pe singurul Rimbaud care merită afecțiunea.
[...]
Din toate aceste motive, decît să repetăm comentariile interminabile care se fac în jurul operei lui Rimbaud, pare de preferat să-l regăsim și să-l urmărim la moștenitorii lui.”

Albert Camus, Omul revoltat, ed. Sophia, 1994, pag.100-103.

This is the end
Beautiful friend
This is the end
My only friend, the end 
Of our elaborate plans, the end 
Of everything that stands, the end 
No safety or surprise, the end 
I'll never look into your eyes...again

Jim Morrison

http://www.lyricsfreak.com/d/doors/the+end_20042686.html

În apropiere de Akropolis, Athina, sunt vestigii de peste 2000 de ani la tot pasul, se văd din locuințe

La sfârșitul slujbei a început ploaia, încet. Preotul ne-a convins prima dată că am avut nemurirea la degetul mic, dar Adam și Eva ne-au cam tras-o. Mai departe ne-a convins că sufletul este de fapt nemuritor. În toate aceste convingeri n-a uitat o clipă de judecata ce are să vină; judecată de care au avut parte și Adam și Eva. Diferența este că acești părinți strămoșești ai noștri erau în viață când au primit judecata.

Lângă mine, cu un pas în față, o doamnă pensionară era vizibil prinsă de Parkinson, tremurul capului, lateral, dintr-o parte în alta, pornea la câteva minute, uneori se repeta brusc după câteva secunde. Am fost atent, prea atent; de fiecare dată când preotul îl aducea pe Dumnezeu în fața noastră, doamna se pornea.

Sicriul a fost purtat pe un catafalc cu roți de bicicletă.

Mormântul era bine strecurat printre alte morminte. Cioclii au avut parte de o adevărată cursă cu obstacole, a vreo zece morminte zidite și acoperite cu plăci de beton, peste care sicriul a executat un impecabil off-road. La sfârșit, a fost o oarecare nedumerire în care sicriul trebuia pus oarecum deoparte - până cioclii să se poată repoziționa pentru a-l așeza perfect în poziția gropii, a fost o adevărată artă ca să nu-l lase jos.

Ploua bine când am plecat. Lumânările nu s-au putut aprinde deloc, vântul n-a încetat să bată o clipă.

Activism romantic

pag. 83.
 
≪Fata care stătea acolo ne-a îndemnat să semnăm una dintre petiții, legată de o dispută din Cameră și Senat asupra unui nou proiect de lege legat de război.
Am semnat  amîndoi, el „Arthur Rimbaud”, iar eu „Paul Verlaine”.≫

Polirom, 2009.

GiGi

Prieteni coborâți de la Gărâna, mai precis Brebu, ce-au aruncat (a)I-urile pe masă și supunându-mă la chinuri intense m-au încercuit cu brațelor lor împrejurul meu.

Prieteni coborâți cu peste zece ani în jos, care, mi-au explicat un fel de al_lor de a privi viața.
„Boys, you waste your time... with me... ”

Și mă întreb, de unde coborârea lor, de unde latitudinea, căci eu mai jos de Beatles nu am curaj. Recunosc că un Nat King Cole mai merge... și un Buddy Holl sau un Chuck Berry; și deja mă întind.

Și ei veniți cu taxi îmi pun în urechi Otis Redding.
Histemi (ἵστημι).

Eridanus - Eridanos

Acel râu al eternității ce traversează unul dintre cele mai vechi cimitire din Athina, se numește Eridanos (Eridanus), esența chiparosului.

Râul stelar privit ca o agățare, ce pornește de la picioarele Orion-ului, pierzându-se în orizont, ne apare azi, pe zidul unei case uitate de vreme, ca vița de vie. Poate că subtilul morții lui Phaeton, asemeni lui Icar, are vreo legătură cu Dionysos, cu beția înălțimilor și a avântului.

Durează foarte puțin să prinzi o legătură -asemeni cârcelului viței de vie, mai apoi, odată prinsă imaginea, povestea să vină de la sine.

Urmează să facem un altar și mai târziu un templu. Sacrul se ivește tocmai în acele locuri unde el a fost chemat, sau poate că tocmai sacrul ne-a chemat în acele locuri prin care noi am trecut. O problemă pentru religie; ea -religia, există pentru că oamenii au nevoie de ea, sau pentru că fără oameni, existența ei nu-și are rostul. Ori geometria unui râu stelar, ca Eridanus, există și fără ca oamenii să o observe, mai bine scris, un râu se varsă în mare fără a fi nevoie de prezența oamenilor. Acesta este sacrul, este ceea ce observabil dăinuie și își modifică lent prezența în fața civilizațiilor umane. Azi un vârf de munte, mâine uitat, devenit mai apoi un izvor, mai departe un arbore... tot așa, regăsit mai târziu un pisc.

Icarus

Pescăruș între portul Pireas și insula Aegina

Indra Kagis McEwen

≪Naufragiat, sau cu aripile dezmembrate de căldura soarelui, Icar s-a înecat întrucît fusese kubernónti amathesteron,însemnînd literal „mai nedeprins cu cîrma”, mai puțin priceput decît tatăl său, cel care construise deopotrivă Labirintul și choros-ul* și știa cum să navigheze la altitudine medie. La fel știa și istețul Ulise, cel care, ca Dedal, era posesor de métis (înțelepciune, dibăcie) și era capabil, cu succes, să își cîrmească vasul prin îngusta strîmtoare dintre devoratoarea de oameni Scila și scufundătorul de vase sorb al Caribdei. (Odiseea, XII, 234.)

Tradiția occidentală l-a transformat pe adolescentul Icar, cu sfidarea lui de a fi îndrăznit să zboare prea sus, în eroul poveștii, pînă acolo încît maturul Dedal, care făcuse aripile și le folosise cu îndemînare, aproape a dispărut din memoria noastră culturală. Temele implicînd gesturi grandioase, mîndrie și decădere, hybris și aspra pedepsire a sa au invadat literatura occidentală. Sîntem făcuți spre a rîvni prea sus:

Firea
Ne-a întocmit din patru elemente
Ce luptă-n piepturi pentru stăpînire
Și ea ne-a învățat să năzuim.
(Cristopher Marlowe, Tamerlan cel Mare, actul II, scena 7, versurile 18-21 [Teatru, traducere și note de Leon Levițchi, București, Editura Univers, 1988, p.63]).

Sau cum formulează Robert Browning:

Ah, dar tinderea omului trebuie să îi depășească putința
sau pentru ce sînt cerurile?
(Robert Browning, ”Andrea del Sartro”, 97-98)

Versiunea ovidiană a poveștii, cu a sa descriere a înălțării fatale către soare,
(Ovidiu a fost extensiv citit în Renaștere și a influențat masiv mulți poeți ai Renașterii engleze, inclusiv pe Marlowe, care se referă explicit la legenda lui Icar în rîndurile de început din Dr. Faustus.)
este cea aflată la originea prestigiului durabil al lui Icar. Icar, cel al aproape uitatei versiuni cu navigația, departe de a fi simbolul eroic al aspirațiilor umane pedepsite, este un flăcău inept, care nu poate cîrmui o barcă așa cum se cade. În această a doua versiune, probabil mai genuin arhaică decît prima, este povestea unui navigator bun și a unuia slab; aici Dedal este eroul; Dedal cel care, spre lauda sa, adulmecă și înțelege primejdia și plutește la înălțime medie, nu ca, în versiunea ovidiană a lui Icar, cel care se bagă cu capul înainte în primejdii. Este lămuritor că Occidentul a ales să îl nemurească pe Icar al lui Ovidiu, precum și haosul acestuia din urmă.≫

Indra Kagis McEwen, Străbunul lui Socrate, Idea Design & Print, 2011,pag.71-73 .

* ≪Dedal a construit apoi un choros, ring de dans, pentru Ariadna. După acea, Tezeu și Ariadna au părăsit Cnososul și, după sosirea lor în insula sacră Delos, locul de naștere al lui Apolo, ei au dansat ceva cunoscut sub numele încifrat de ”dansul cocorului”.

Întreaga noțiune de facere și refacere, de apariție și reapariție, devine mai transparentă în choros, considerat împreună cu Labirintul, și în dansul cocorului (pe care legenda le plasează undeva la jumătatea carierei lui Dedal).

Cea mai timpurie referință la choros-ul lui Dedal  -și singura referință la Dedal din Homer -se petrece la sfîrșitul descrierii scutului lui Ahile din cîntul al XVIII-lea din Iliada:

Mai făurește [poikille -țese] pe scut el meșterul încă și-o horă [choros]
Tocmai ca hora ce-n marea cetate la Cnosos odată
Pentru pletoas-Ariadna vestitul Dedal a făcut-o [éskesén].≫

Iliada, XVIII, 590-605 [ed. românească, versurile 578-593, p.363-364].

éskesén - Timpul trecut al verbului askeó (a lucra mirabil, artistic), frecvent folosit de Homer cu referință la facerea lucrurilor care sînt daidala.

Indra Kagis McEwen, Străbunul lui Socrate, Idea Design & Print, 2011,pag.60-61.

Daidala

≪ F.M. Cornford și Jean- Pierre Vernant, printre alții, au susținut că în mare parte lumea mitică se agață încă de speculația lui Anaximandru. Deși sublinierea mea diferă oarecum de a lor, această perspectivă a fost asumată în prezenta discuție, unde este sugerat că compactitatea experienței mitice continuă să fie baza pentru expresiile diferențiate din opera lui Anaximandru. Și aceasta, pretind eu, este adevărat atît pentru speculație, cît și pentru construcția sa, al cărei sens fragmentul B1 îl articulează în proză.

(Vezi Anaximandru B1, supra: ”...vreo natură diferită infinită, din care răsar toate cerurile și kosmoi dinăuntrul lor”)

Construcția sa ( pe lîngă teoria sa -posibilitatea înțelegerii cărții lui Anaximndru drept tratat arhitectural va fi discutată în concluzia acestui eseu) reflectă mai departe o înțelegere mitică, întrucît acest model cosmic, în timp ce acționează ca paradeigma pentru toate cosmologiile următoare pînă în vremea lui Galileo, a fost de asemenea un daidalon, care împărtășea mare parte, dacă nu toate trăsăturile esențiale atribuite creațiilor legendarului Dedal.≫

Indra Kagis McEwen, Străbunul lui Socrate, Idea Design & Print, 2011,pag.51 mijloc.

Nota mea: toate notele de mai sus aparțin autoarei sau traducătorului -după caz.

Point of view

Surse din orientul îndepărtat

Idealuri civilizatoare

imaginea One Failed Uplift de Tomasz Jedruszek

http://morano.cgsociety.org/art/photoshop-one-failed-uplift-2d-630777 prin pr0gramm.com

William Burroughs
≪Teoria mea este că actualul Dumnezeu sau zeii nu au fost creatorii propriu ziși. Ei au preluat ceva deja creat, iar acum îl folosesc într-un scop personal, care nu e deloc în avantajul nostru.

Ca să vorbim pe șleau: zeul creștin există. El nu este Creatorul. A furat munca altcuiva, după obiceiul speciei parazite din care face parte. Fură și blestemă sursa. Zeul creștin, iar lucrul ăsta e valabil și pentru Allah, e o jigodie egoistă și interesată, care vrea să ne ducă pe toți cu preșul. Ca toți coloniștii, îi disprețuiește pe cei pe care-i exploatează. Pentru el, sîntem doar o energie de salvare și atîta tot. Are nevoie de energia noastră ca să scape fiindcă sursele lui de energie sînt zero. Cui, în afara jigodiilor, le place să-i vadă pe oameni umilindu-se în fața lor?

„Ca un soldat, iau drepți în fața căpitanului meu”, a spus papa Ioan al XXIII-lea. Doamne, ce mai e și porcăria asta? Iar ciudații care i se închină lui Allah și îngînă rugăciunile acelea văicărite sînt croiți din același material de tot rahatul... ALLAH ALLAH ALLAH...

Teoria magică a istoriei: universul magic pornește de la premisa că tot ce se întîmplă are la bază pe cineva, o putere sau o entitate vie care vrea ca lucrul respectiv să se întîmple. Nu există nici coincidențe, nici accidente.

Situațiile de haos sînt întotdeauna produse cu bună știință. Întrebați-vă cine sau ce fel de creatură ar putea trage foloase de pe urma unei asemenea situații. Chiar și în limbajul economic cel mai simplu, există profitori ai haosului... speculatorii, bișnițarii, în ultimă instanță tiranii și bandiții...≫

                                                                               William Burroughs, Ghemul fundăturilor, ed. paralela 45, 2003, 273-274.

Star Craft - Kim Ricardsen

http://www.reddit.com/r/funny/comments/1bko1q/astronaut_sloth_on_rstarcraft_and_rtrees_combined/

În afară de mine mai era un puști care știa să numere clipele mai repede. Oricum în timp știam care-mi este soarta; voi fi trecut la Leneși. Tipii ăia înțelepți, care-au văzut jumătate de Univers, restul că n-au avut timp și-au obosit, se numesc Leneși. 

Leneșii sunt trimiși înapoi în timp pentru optimizarea civilizației și scăderea gradului de redundanță asupra felului în care creația emergentă trebuie să supraviețuiască. Scopul? Pentru un viitor mai bun!

Ultima dată am condus delegația în timpul antic al Egiptului pe când se încercau primele piramide - mastaba, din cărămizi arse la soare. Egiptenii, prin preoții lor au chemat zeii în ajutor (pentru a câta oară?) să-i ajute în a ridica acele sanctuare care la prima treime a înălțimii lor reușesc o concentrare energetică. Sigur că lucrul acesta îl știau tot de la noi, tot pentru noi.

Zeii pe care-i trimitem acolo trebuie să fie foarte deștepți, adică să n-o dea în bară ca acela care le-a arătat tot lor -egiptenilor, cum se face (cum fermentează sorgul); o treime din populația din acea vreme a murit sub dărâmăturile primei încercări de a ridica o piramidă din cărămizi. Noi am mai pierdut un secol pentru a descoperi fluctuația pragului minim a transformării neutre protonice, adică atunci când ionii grei de hidrogen au ceva de împărțit. Pragul acesta folosește la accelerarea materiei, pentru că deuteriul poate ajunge la tritiu printr-o eliberare masivă de energie...

Oricum amănuntele nu trebuie reținute. Să uităm exemplul prin care unul dintre ai noștri a lansat zvonul că uleiul (de măsline pe atunci) face ca lucrurile să alunece. El a pus doi preoți să se frece între palme cu nisip până la apusul soarelui. Un sclav le turna tot timpul nisip deasupra palmelor lipite. Toată noaptea n-au putut dormi de rănile provocate. A doua zi au repetat toată reprezentația cu ulei de măsline. Nu numai că rănile s-au vindecat -miraculos, mai era ceva în uleiul acela, dar au tras concluzia că pietrele alunecă mai repede dacă sunt unse cu ulei. S-au construit piste, s-a importat masiv ulei, Grecia sub Heraclizi a avut de profitat, nici Troia nu le-a adus asemenea masive stipendii. De aceea prima explozie atomică a avut loc mult mai repede, în loc de 2014 (după vechiul calendar) ea a avut loc în 1945. Sper să nu fiu pus eu să o mut pe undeva prin 1914...

Civilizația noastră crește foarte repede așa. Leneșii (cu creier mare) se ocupă și bagă zvonistica unei idei, maimuțele astea imediat pun botul. Numai leneș să nu ajungi.

Aprilie european

Floarea cireșului meu

Thomas Mann
≪
- Iar eu constat că sînteți rusofil, probabil din simpatie pentru cezaro-papism.
- Domnul meu, democrația are mult mai mult de așteptat de la Kremlin decît de la Hofburg, și aceasta este o rușine pentru patria lui Luther și Gutenberg...
- De altfel, ceea ce spuneți este o prostie. Dar și o prostie poate fi o unealtă a fatalității...
- Ah, mai lăsați-mă cu fatalitatea dumneavoastră !  Rațiunii umane nu-i trebuie decît să vrea să fie mai tare decît fatalitatea, și este !
- Nimeni nu dorește vreodată altceva decît destinul care-i este hărăzit. Europa capitalistă și-l dorește pe al său.
- Atunci cînd nu-l urăști îndeajuns, începi să crezi că războiul se apropie.
- Din punct de vedere logic, antipatia dumitale față de război este incoerentă, atîta timp cît n-o faci să pornească din însăși esența statului.
- Statul național este principiul acestei lumi, pe care aveți s-o dați naibii. Dar faceți ca națiunile să fie libere și egale, apărați-le pe cele mici și slabe de asuprire, faceți dreptate, creați frontiere naționale...
- Da, frontiera de la Brenner, știu. Desființarea Austriei. Dacă măcar aș putea afla cum înțelegeți s-o lichidați fără război...
- Dar eu aș vrea să aflu dacă, de fapt, am condamnat vreodată războaiele naționale.
- Așadar, am auzit bine...
 ≫

Thomas Mann, Muntele vrăjit, Rao, 1994, pag.456-457.

Mi s-a promis o zi senină, și ?!

vintage informatique era

William Burroughs:

≪Joe Mortul a fost salvat de la moarte cu ajutorul morfinei, iar morfina a rămas singurul lucru care l-a ținut în viață.

Era ca și cum tot corpul lui Joe, toată ființa lui, ar fi fost amputate și reduse la condiția unui receptacul al durerii. Brăzdat de cicatrice oribile și văzînd doar cu un ochi, mirosea ca și cum ar fi fost pîrlit și emana un iz de plastic și portocale putrede.

Își construise și instalase un nas artificial, cu fire de aur conectate la centrii olfactivi, precum și un aparat de radio pe unde olfactive, cu o acoperire de cîteva sute de metri. Mirosul lui nu era doar acut, ci și selectiv.

Adulmeca mirosuri la care alții nici nu visaseră, iar acestea aveau logica, sensul și limbajul lor. Era în stare să miroase moartea celorlalți și să prezică data și felul în care aveau să moară. Moartea împrăștie multe umbre și fiecare dintre ele are un miros aparte.≫

William Burroughs, Ghemul fundăturilor, Paralela 45, 2003, 169-170.

Cele câteva clipe ce au urmat după momentul în care dulapul a căzut pe degetele unui picior, lovind precis doar capetele, prin care două unghii au fost imediat inundate cu sânge, au scăpărat doar. Însăși țipătul a fost înăbușit de fuga lor. Acele scăpărări, amintind de albastru, au țintuit nu numai trupul dar și întreaga conștiință, felul acesta s-a petrecut precum urmează...

Trebuiau să vândă toată mobila, pentru a plăti întreținerea restantă, impozitele. Cel care răspunse anunțului lor, n-a negociat prețul, dar dorea imediat ca tranzacția să fie încheiată. Venise deja cu câțiva hamali, care cutremurară blocul alergând cele câteva etaje.

Bătrânul amânase cu o oră, pentru a goli dulapurile, servantele. Se oprise la Marele dulap din lemn de nuc pe care dorea să-l întoarcă pentru ajunge în spatele lui. Și nu reușea deloc. Nu reușea pentru că nu cerea ajutorul, toți ceilalți așteptând în bucătărie.

Bătrânul dorea să ajungă în spatele dulapului, unde lipit era un plic mare. În plic erau câteva poze. Era iubirea vieții lui. Fata pe care o părăsise plecând în război. Fata pe care n-a mai regăsit-o la întoarcere.

Tânăr fiind, a ascuns imaginile în spatele mobilei. Acum nu dorea să se despartă de ele. Așa că trase de ușile dulapul cât putu. Astfel că trase și dulapul. Se feri în ultima clipă, dar nu destul.

În urma zgomotului năvăliră în cameră hamalii, cumpărătorul și în final, baba.
Într-un colț, ținând ceva la piept, moșul arătă spre dulap, drept care hamalii îl înhățaseră și strivind tocul ușii de la intrare reușiră să-l scoată pe casa scării; Marele dulap era la dracului de greu.

De la o unghie se trase o infecție ce atacă piciorul. Doctorii tăiară piciorul: fără folos sau prea târziu. La o lună de la întâmplare, moșul muri.

Baba primi pozele pe care doctorul chirurg i le înmână ca o ofrandă, v-a iubit mult !
Baba privi imaginile împietrită, se clătină o clipă, le scăpă.
Doctorul o prinse în ultima clipă.
Întinsă pe pat, încercă o destăinuire; fata din fotografii nu este chiar ea. Doctorul păru uimit.
Dar semănați !

Așa este. Când a venit din război era un pic nebun, dus puțin. O căuta pe cea care n-o mai găsea. Am ieșit eu în calea lui...

Și ?!

A crezut o clipă că sunt cea pe care o căuta...

Și ?!

Eram eu, pentru că-l cunoșteam, dar în urma unor bombardamente, am fost arsă pe față și pe mâini, nu mă mai recunoștea și nici nu încerca asta. Eu la rândul meu l-am făcut să uite totul.

Și ?!

Cred că n-a uitat. Cred că nu m-a recunoscut niciodată din moment ce a ținut acest secret atât de bine ascuns. Cred că într-un fel mă simt trădată.

Trei ore ale disperării

Cartea: Alan Silitoe - Singurătatea alergătorului de cursă lungă

Prima: cea a trezirii, a ieșirii din amnezia nocturnă, a uitării vieții petrecute pe alte planete. Celor norocoși li se relevă un vis, o formă ce înconjoară realul amintirii trecute. Îmi este greu să declar că timpul trecut într-o noapte este mai mult, sau mai puțin decât al unei zile. Depinde de ziua trecută. Depinde de ziua uitată.

Ne trezim dimineața și în urma igienei corpolare citim.

Este ora dată înainte în care reușim să ne regăsim.
Durează atât de puțin.
Sunt importante ideile care survin.
Sunt la fel de vii imaginile care revin.
Ale unei alte zile trecute, sau, poate mult mai important, ale unei nopți petrecute.

Despre celelalte ore, mai târziu.

Episodul sovietic - finlandez

Liddell Hart
≪După împărțirea Poloniei, Stalin avea de gînd să apere flancul baltic al Rusiei împotriva unei viitoare amenințări din partea partenerului său temporar, Hitler. În consecință, guvernul sovietic s-a grăbit să obțină un control strategic asupra vechilor teritorii-tampon ale Rusiei în Marea Baltică. La 10 octombrie, încheiase deja pacte cu Estonia, Letonia și Lituania, care îi permiteau să-și instaleze garnizoane în punctele-chei din țările respective. În ziua de 9 octombrie au început tratativele cu Finlanda. La 14 octombrie, guvernul sovietic și-a formulat pretențiile. Acestea vizau trei obiective principale.

În primul rînd, împiedicarea accesului pe mare spre Leningrad:
(a) prin blocare Golfului Finic cu artilerie de pe ambele coaste, pentru a nu permite intrarea în Golf a navelor de transport și de război inamice;
(b) prin împiedicarea accesului inamicului din Golful Finic situate la vest și nord-vest față de intrarea spre Leningrad. În acest scop, finlandezilor li se cerea să cedeze insulele Hogland, Seiskari, Lavanskari, Tytarskari și Loivisto, în schimbul altor teritorii; totodată, ei urmau să concesioneze pe o perioadă de treizeci de ani portul Hangö, astfel încît rușii să-și poată construi acolo o bază navală cu artilerie de coastă, capabilă -împreună cu baza navală de la Padalki, de pe coasta opusă -să blocheze accesul în Golful Finic.

În al doilea rînd, se urmărea îmbunătățirea căilor de acces pe uscat spre Leningrad, deplasînd mai în spate granița finlandeză din Istmul Karelia pînă la o linie de unde tirul artileriei grele nu ar fi putut atinge Leningradul. Reajustările frontierei ar lăsa, totuși, intacte principalele posturi de apărare de pe Linia Mannerheim.

În al treilea rînd, trebuia să fie mai bine trasată granița în Nordul îndepărtat, căci în regiunea Petsamo, aceasta consta numai dintr-o linie dreaptă ce traversa istmul îngust al peninsulei Rybachim, retezînd capătul vestic al peninsulei. La prima vedere o asemenea modificare era menită să asigure paza căilor de acces pe mare spre Murmansk, împiedecîndu-l pe inamic să se instaleze în peninsula Rybachi.

În schimbul acestor ajustări teritoriale. Uniunea Sovietică se oferea să-i cedeze Finlandei ținuturile Repola și Porajorpi - schimb prin care, chiar și potrivit Cărții Albe Finlandeze, aceasta ar fi primit o suprafață de 5.530 Km pătrați drept compensație pentru cedarea unor teritorii însumînd 2.760 Km pătrați.

O examinare obiectivă a acestor condiții sugerează că erau concepute pe o bază rațională, pentru a oferi o mai mare securitate teritoriului rusesc, fără a periclita în vreun fel pe cea a Finlandei. Evident, asemenea măsuri ar fi împiedicat utilizarea Finlandei drept trambulină pentru un atac german asupra Rusiei. Într-adevăr, teritoriul pe care Rusia se oferea să-l cedeze Finlandei i-ar fi lărgit considerabil zona mediană.

Animați de un puternic sentiment național, finlandezii nu puteau accepta reglementarea propusă de ruși. Exprimîndu-și disponibilitatea de a ceda toate insulele în afară de Hogland, s-au arătat implacabili în privința renunțării la portul Hangö de pe țărmul continental - pe motiv că acest lucru ar însemna o încălcare a politicii lor de strictă neutralitate. Rușii s-au oferit să cumpere teritoriul respectiv, susținînd că o asemenea tranzacție n-ar contraveni obligațiilor de neutralitate ale Finlandei. Cu toate acestea finlandezii au refuzat oferta. Discuțiile au devenit violente, comentariile din presa rusească au căpătat un ton amenințător, iar pe 28 noiembrie guvernul sovietic a anulat tratatul de neagresiune din 1932. În ziua de 30 noiembrie [1939] a început invazia rușilor în Finlanda.≫

Liddell Hart, Istoria celui de-al doilea Război Mondial, vol. I, ed. Orizonturi, 1996, pag.64-67.

Mierla

De ce mințiți?

„Cetitorii colecţiilor de poezii poporale au să găsească adeseori doine erotice în cari se vorbeşte de mierlă şi de turturică. 

Mierla se crede că e între păserile femei ce e cucul între păserile bărbaţi, că ea se împerechează cu mai multe soiuri de păsări şi-şi bate joc de mierloi. Mai ales se iubeşte cu cucul.

Mierla e tipul femeii de lume, al „Mărioarei dintre  bălţi, Cu dragostea-n zece părţi”.

Mierla e totdeauna descrisă în doine ca o femeie stricată, de farmecele căreia însă nu pot să scape îndrăgostiţii.

Mierla e nevastă cu bărbat, nu e fata, e deci simbolul adulteriului. Mierla şi cucul sunt tot acelaşi simbol.”

http://munchausentimes.blogspot.ro/2013/05/simboluri-erotice.html