Biblioteca mică avea o carte mititică (C-ului)

Rhys Carpenter :
„Teorema după care ... cu cît un poet oral pare să cunoască mai bine un eveniment depărtat, cu atît îl cunoaște mai puțin și cu atît e mai sigur că inventează.” *
_________________________________________

http://www.brynmawr.edu/library/exhibits/BreakingGround/carpenter.html

Se cunoaște povestea orfanului smuls din mijlocul străzii de niște călugări franciscani și aruncat (ascuns) într-o bibliotecă.
În toată această poveste, care nu are nici o legătură cu educația, cu genul My Fair Lady, copilul orfan a învățat să citească prima dată după niște cărți ștanțate, erau cărți scrise în Braille, pentru orbi.

Lui i s-a potrivit asta, ștanța: tiparul.
În întunericul uscat cu miros de lemn aceste cărți l-au atras prin asperitatea paginilor. În rest trebuia să șteargă peste tot, să aibă grijă de tot, era cel care împărțea și despărțea ceea ce ținea de bibliotecă. Călugării nu s-au catadicsit să-l învețe mare lucru, pentru ei era cel care suporta totul.

Și ca să scriem întreg adevărul, prima carte a fost Noul Testament. Ne aflăm la începutul unui nou mileniu, într-o țară în care tehnologia era doar pentru cei bogați.

Îmi este greu să explic în puține rânduri felul de autocunoaștere pe care acest tânăr l-a abordat în Braille sau poate chiar dacă dumneavoastră înseși vă veți purta degetele peste niște rânduri punctate în relief privind un orizont curat veți simți ceva. Ține de modestia cunoașterii, cred eu, nefiind orb, încă.

Mai târziu, tânărul enunța principiul conform căreia cecitatea lumii nu ține de simțuri, ci de dorință.

Această vizualizare s-a terminat brusc în momentul în care, matur și curajos, omul a învățat să citească și să scrie. A învățat singur datorită voinței căci după cum singur ne-a spus; vârsta nu are nici o legătură cu cunoașterea.

Undeva mai târziu, liber fiind, intră într-o bibliotecă și citind o carte, pe care bineînțeles o știa dinainte în Braille, vedea cum cartea, plină de imagini, de simboluri, de cruci și semiluni, de zvastici și de litere repetabile, căpăta sensuri necunoscute lui, neînchipuite.  De aici mai departe a înțeles marea sufocare lumii; înghețul unei conștiințe în religie, în politică, în ideologie. Lumea de atunci n-a mai fost la fel pentru el, nici măcar la fel de bună.


________________________

* M. I. Finley, Lumea lui Odiseu, ed. Științifică, 1968, pag.67 jos.

De acolo...

Kiparissia Castle, Peloponesse, Greece

... vin toate.

Unghiul acela, ce prindea larg, un ținut fabulos, era asemeni unei vele; care umflată prindea -la fel de fabulos, tot vântul din lume.
Soarele rupea norii și lumina lui scandaliza niște valuri care, oprite și ele o clipă, întrerupeau circulația vapoarelor. Zidul acela acvatic pomenit de Moise la trecerea Mării Roșii era valabil și aici.

Când te gândești că totul era datorită ferestrei și preocupării ei în a îți arăta lucruri nemaivăzute.
Fereastra de fapt îți arată interiorul ei, asemeni hăului căscat de Marea Balenă Albă vânată de Ahab. Odată pătruns în castel, trecând de poartă, ai trecut de fanoane.

Moby Dick a purtat generații întregi de oameni de pe un țărm, pe celălalt al oceanului, căscându-le de fiecare dată fereastra. De fiecare dată le-a arătat cunoașterea.

Kiparissia Castle

Treci prin fața ferestrei, prin fața necunoscutului, în interior o lume supraviețuiește doar datorită atenției tale. Dacă nu o vezi, ea moare. Asemeni unei culori la semafor, dacă nu o vezi, cineva poate să moară. Drumul nostru este plin de culoare, observația nu ține de cromatică, ci doar de atenție, de felul în care Oblio știa să nu se rătăcească. Cu toate că uneori, personal, îmi doresc rătăcirea.

Point of view

Surse din orientul îndepărtat

Artistul în fața creației

Muzeul Național de Arheologie și Istorie Națională a Greciei, Athina

În umbra împăraților, artistul caută o nouă provocare.
Va desemna ceea ce a ascuns predecesorul său. Va ascunde ceea ce era evident înaintea lui.
Noua creație se va prezenta lumii aproape la fel ca înainte. Aproape pentru neofiți, căci artistul lansează de fapt ceea ce am numit inițial ca fiind provocare.
Așa am învățat eu, că artistul trebuie să ignore tabuurile și să arunce lumii toate prefacerile ei.
Încă nu s-a stabilit dacă, lumea, societatea, simte nevoia de schimbare și-l provoacă pe artist sau invers. Undeva este un echilibru al elaborării celor ce trebuie să se nască, a ideilor. Unii numesc asta revoluție, ori termenul definește și o întoarcere. Misiunea artistică devine astfel ca o reîntoarcere asupra celor spuse, scrise sau arătate. În această curbă, lumea este aruncată în afară, este centrifugal procesul, astfel se naște cunoașterea.

Semnătura

„Nimic nu valorează mai mult decât să fiu deasupra unei crăpături.”

un strănepot grec se pare, al Lordului Byron

Nu prețuiesc mai mult -și viața mă încearcă altfel, decât felul meu de-a fi.

Religia, pe care am cunoscut-o destul bine, datorită bunicilor, a ajuns astăzi o făcătură.
Coada la carne s-a terminat, epoca aceea în care fomiștii stăteau nopți întregi (la coadă) pentru ca mai târziu (în aceeași zi) să-și asculte râgâituirele (după tigăi umplute cu șnițele) s-a terminat. Acum suntem la ralanti, din cauza costurilor.

Astăzi alergăm după moaște, suntem -în felul nostru antropologic niște antropofagi, nu devorăm mitul în sensul unei beții continue, din care mai târziu să se nască poezia eroică, sau naivul peisagist, ci devenim repede beți, doar pentru o singură zi, sau pentru o singură oră, fiind amăgiți de (cu) aerul transpirației unor dezamăgiți, unor frustrați sau chiar lipsiți de soartă.

Religia se decompensează, trece (foarte repede) de la magie la ea ea însăși, la predică. Acest echilibru dăinuie încă de pe vremea ciumei. Albert Camus a nimerit-o bine, în nordul Africii, în Oran, apare Ciuma, cred că a fost extrem de subtil, Ciuma nu a apărut la Marsilia, numai prietenii lui au făcut  ca ea - Ciuma, să apară direct la Paris, în editura Gallimard.

În pavajele Penrose, sufletul apare foarte sprințar; Penrose era tânăr. Astăzi, într-o subcuantică pe care profesorii de universitate o predau mot-a-mot, pentru că nu pricep nimic; acceleratorul de la Geneva ne apare -la fel ca Legile lui Moise, ca acel creator pe care nu-l putem privi decât ascuns, din tufiș, adică, din necunoaștere.

Un poet universal, devenit Lord din coincidență, are (sigur nu prima) revelația(e), prin care semnându-se  pe zidul unui templu, va deveni astfel la fel de nemuritor ca templul însăși. Dar templul, la vremea acțiunii este într-o stare deplorabilă, felul în care poetul a crezut că astfel memoria sa (prin semnătura sa) va fi contemporană în secolul următor este naivă. Dar poetul, este cel alungat din Cetate, este Căutătorul.

Religia, la fel ca Știința, caută rezolvări. În felul său Știința a devenit Magie, ea găsește mult mai repede rezolvările pe care Religia le-a intuit înainte (vinul transformat din apă spre exemplu). Suntem martori ai principiului vaselor comunicante, eu te-am făcut-eu te omor; eu sunt echilibrul: gravitația.

În vremurile în care criza economică, la fel ca ciuma, face ravagii, religia devine referință. Știința, ca să nu devină depresurizată, revine, găsește felul în care sufletul devine subcuantic.

Byron când s-a semnat (se pare că avea un briceag, orele au trecut repede), astăzi când Einstein mai tatonează încă cu iubirea de Dumnezeu, secundele devin întregi în dauna orei, în Internet, totul este fulminat (fulminatul de mercur), astfel cele scrise de Einstein nu mai apar, dar majoritatea nu-și amintesc că Einstein a murit demult.

„Dacă vreți cu adevărat un Dumnezeu, trebuie să-l alegeți singuri.” (text din memorie prin care Einstein se referea la cunoaștere)

Religia trebuie să ajungă la cunoaștere, ceea ce a început prin refuz.

Oglindiri

≪A arăta că demonstrația științifică nu este, în fond, decît un ritual; a arăta că subiectul presupus universal al cunoașterii nu este, în realitate, decît un individ istoric calificat în funcție de un anumit număr de modalități; a arăta că descoperirea adevărului este, de fapt, o anumită modalitate de producere a adevărului; a așeza, astfel, ceea ce se oferă drept adevăr de constatare sau adevăr de demonstrație pe soclul ritualurilor, soclul calificărilor individului cunoscător, pe sistemul adevărului-eveniment, asta este ceea ce aș numi arheologia cunoașterii.≫

Michel Foucault, Puterea psihiatrică, ed. Ideea Print&Design, 2006, pag.205

Prin toate mijloacele pe care le poate folosi, imaginea caută să se oglindească, imaginea are ceva narcisist în ea însăși, sau invers, omul fiind narcisist s-a aplecat asupra imaginii.
Imaginea căutată de Narcis în oglinda fântânii era inversată, dacă Narcis ar fi știut, poate n-ar mai fi dorit să atingă apa.
Față de original, oglindirea este un defect, se inversează totul pe orizontală, dovada acestui defect ar fi reflectarea pe verticală. Chipurile umane parcă nu arată bine inversate pe verticală.


În acest tablou al oglindirii, care deja nu mai este natural, putem observa elemente de care ne putem agăța; gâturi de lebede, ce alcătuiesc ambarcațiuni de agrement pe un râu pașnic și canalizat.


Aici realul a dispărut de mult, odată cu el și adevărul, în imagine nu se mai caută nici o demonstrație, asta pentru simplu motiv că imaginea devine eveniment.  Și acest eveniment, precum vedeți este ancorat bine.


Cum se petrec toate acestea în viața de zi cu zi?
Tot prin imagine: un mare patron, un mare bogătaș al lumii dă lecții de economie, un actor de filosofie, un bancher ne spune cum să trăim, toate aceste sunt imagini oglindite, ele suportă acest mare defect prin dorința mass-mediei. Astfel lumea devine falsă cu toate adevărurile ei tehnologice și științifice, de aceea puțini vor să facă o arheologie a cunoașterii.