Acel râu al eternității ce traversează unul dintre cele mai vechi cimitire din Athina, se numește Eridanos (Eridanus), esența chiparosului.
Râul stelar privit ca o agățare, ce pornește de la picioarele Orion-ului, pierzându-se în orizont, ne apare azi, pe zidul unei case uitate de vreme, ca vița de vie. Poate că subtilul morții lui Phaeton, asemeni lui Icar, are vreo legătură cu Dionysos, cu beția înălțimilor și a avântului.
Durează foarte puțin să prinzi o legătură -asemeni cârcelului viței de vie, mai apoi, odată prinsă imaginea, povestea să vină de la sine.
Urmează să facem un altar și mai târziu un templu. Sacrul se ivește tocmai în acele locuri unde el a fost chemat, sau poate că tocmai sacrul ne-a chemat în acele locuri prin care noi am trecut. O problemă pentru religie; ea -religia, există pentru că oamenii au nevoie de ea, sau pentru că fără oameni, existența ei nu-și are rostul. Ori geometria unui râu stelar, ca Eridanus, există și fără ca oamenii să o observe, mai bine scris, un râu se varsă în mare fără a fi nevoie de prezența oamenilor. Acesta este sacrul, este ceea ce observabil dăinuie și își modifică lent prezența în fața civilizațiilor umane. Azi un vârf de munte, mâine uitat, devenit mai apoi un izvor, mai departe un arbore... tot așa, regăsit mai târziu un pisc.
