Icarus

Pescăruș între portul Pireas și insula Aegina

Indra Kagis McEwen

≪Naufragiat, sau cu aripile dezmembrate de căldura soarelui, Icar s-a înecat întrucît fusese kubernónti amathesteron,însemnînd literal „mai nedeprins cu cîrma”, mai puțin priceput decît tatăl său, cel care construise deopotrivă Labirintul și choros-ul* și știa cum să navigheze la altitudine medie. La fel știa și istețul Ulise, cel care, ca Dedal, era posesor de métis (înțelepciune, dibăcie) și era capabil, cu succes, să își cîrmească vasul prin îngusta strîmtoare dintre devoratoarea de oameni Scila și scufundătorul de vase sorb al Caribdei. (Odiseea, XII, 234.)

Tradiția occidentală l-a transformat pe adolescentul Icar, cu sfidarea lui de a fi îndrăznit să zboare prea sus, în eroul poveștii, pînă acolo încît maturul Dedal, care făcuse aripile și le folosise cu îndemînare, aproape a dispărut din memoria noastră culturală. Temele implicînd gesturi grandioase, mîndrie și decădere, hybris și aspra pedepsire a sa au invadat literatura occidentală. Sîntem făcuți spre a rîvni prea sus:

Firea
Ne-a întocmit din patru elemente
Ce luptă-n piepturi pentru stăpînire
Și ea ne-a învățat să năzuim.
(Cristopher Marlowe, Tamerlan cel Mare, actul II, scena 7, versurile 18-21 [Teatru, traducere și note de Leon Levițchi, București, Editura Univers, 1988, p.63]).

Sau cum formulează Robert Browning:

Ah, dar tinderea omului trebuie să îi depășească putința
sau pentru ce sînt cerurile?
(Robert Browning, ”Andrea del Sartro”, 97-98)

Versiunea ovidiană a poveștii, cu a sa descriere a înălțării fatale către soare,
(Ovidiu a fost extensiv citit în Renaștere și a influențat masiv mulți poeți ai Renașterii engleze, inclusiv pe Marlowe, care se referă explicit la legenda lui Icar în rîndurile de început din Dr. Faustus.)
este cea aflată la originea prestigiului durabil al lui Icar. Icar, cel al aproape uitatei versiuni cu navigația, departe de a fi simbolul eroic al aspirațiilor umane pedepsite, este un flăcău inept, care nu poate cîrmui o barcă așa cum se cade. În această a doua versiune, probabil mai genuin arhaică decît prima, este povestea unui navigator bun și a unuia slab; aici Dedal este eroul; Dedal cel care, spre lauda sa, adulmecă și înțelege primejdia și plutește la înălțime medie, nu ca, în versiunea ovidiană a lui Icar, cel care se bagă cu capul înainte în primejdii. Este lămuritor că Occidentul a ales să îl nemurească pe Icar al lui Ovidiu, precum și haosul acestuia din urmă.≫

Indra Kagis McEwen, Străbunul lui Socrate, Idea Design & Print, 2011,pag.71-73 .

* ≪Dedal a construit apoi un choros, ring de dans, pentru Ariadna. După acea, Tezeu și Ariadna au părăsit Cnososul și, după sosirea lor în insula sacră Delos, locul de naștere al lui Apolo, ei au dansat ceva cunoscut sub numele încifrat de ”dansul cocorului”.

Întreaga noțiune de facere și refacere, de apariție și reapariție, devine mai transparentă în choros, considerat împreună cu Labirintul, și în dansul cocorului (pe care legenda le plasează undeva la jumătatea carierei lui Dedal).

Cea mai timpurie referință la choros-ul lui Dedal  -și singura referință la Dedal din Homer -se petrece la sfîrșitul descrierii scutului lui Ahile din cîntul al XVIII-lea din Iliada:

Mai făurește [poikille -țese] pe scut el meșterul încă și-o horă [choros]
Tocmai ca hora ce-n marea cetate la Cnosos odată
Pentru pletoas-Ariadna vestitul Dedal a făcut-o [éskesén].≫

Iliada, XVIII, 590-605 [ed. românească, versurile 578-593, p.363-364].

éskesén - Timpul trecut al verbului askeó (a lucra mirabil, artistic), frecvent folosit de Homer cu referință la facerea lucrurilor care sînt daidala.

Indra Kagis McEwen, Străbunul lui Socrate, Idea Design & Print, 2011,pag.60-61.

Daidala

≪ F.M. Cornford și Jean- Pierre Vernant, printre alții, au susținut că în mare parte lumea mitică se agață încă de speculația lui Anaximandru. Deși sublinierea mea diferă oarecum de a lor, această perspectivă a fost asumată în prezenta discuție, unde este sugerat că compactitatea experienței mitice continuă să fie baza pentru expresiile diferențiate din opera lui Anaximandru. Și aceasta, pretind eu, este adevărat atît pentru speculație, cît și pentru construcția sa, al cărei sens fragmentul B1 îl articulează în proză.

(Vezi Anaximandru B1, supra: ”...vreo natură diferită infinită, din care răsar toate cerurile și kosmoi dinăuntrul lor”)

Construcția sa ( pe lîngă teoria sa -posibilitatea înțelegerii cărții lui Anaximndru drept tratat arhitectural va fi discutată în concluzia acestui eseu) reflectă mai departe o înțelegere mitică, întrucît acest model cosmic, în timp ce acționează ca paradeigma pentru toate cosmologiile următoare pînă în vremea lui Galileo, a fost de asemenea un daidalon, care împărtășea mare parte, dacă nu toate trăsăturile esențiale atribuite creațiilor legendarului Dedal.≫

Indra Kagis McEwen, Străbunul lui Socrate, Idea Design & Print, 2011,pag.51 mijloc.

Nota mea: toate notele de mai sus aparțin autoarei sau traducătorului -după caz.