„... umanitatea moleșită ca un adormit pe care nu-l putem trezi decât strângându-l de gât.”

http://www.amazon.com/monde-comme-conscience-rien/dp/2729110550/ref=sr_1_8/189-5860821-2538755?s=books&ie=UTF8&qid=1421134615&sr=1-8

Am citat* poate cel mai revoltat rând din câte am citit la viața mea. Vreau să mai citesc pentru a găsi un altul care să mă trezească încă o dată, apoi încă o dată și să mor trezit de-a binelea cu ochii larg deschiși.

La întrebarea „Crezi că se poate râde de orice?”, imitându-l pe Jep Gambardella răspund că „Da!”
Așa cum prețuim cele sfinte, atavice, primitive, pe care le ascundem prin biserici, muzee sau colecții particulare, trebuie să prețuim și cele care la capătul opus le contrabalansează pe acestea. Să prețuim sarcasmul celor ce critică opulența bisericii, oricare a fi ea, ironia celor ce critică kitsch-ul, zeflemeaua tinerilor care disprețuiesc trecutul și istoria fără a ști ce este o vibrație; să fim totali, neciobiți, pentru ca mai târziu să nu râdă nici un ciob de oala noastră.

Trebuie să râdem de orice, pentru ca zgomotul nostru să se audă până-n cer. Să fim neliniștiți în ceea ce ne strânge și ne încorsetează. Un sân scos afară într-o pictură renascentistă putea atrage inchizitorii, mai repede decât un bordel marinarii. O păpușă de ață cu un ac mare înfipt în ea, aruncată în curtea vecinului îl putea condamna pe acesta la cazne inimaginabile. Astăzi aceste lucruri ni se par exagerate. Cu cât moaștele sunt băgate cu forța în spiritul celor mulți și proști, cu atât cineva se va trezi, poate chiar dintre ei, din mulțimea celor proști, să țipe împotrivă. De ce? Pentru că moaștele n-au dat randamentul dorit!?

Am trăit și epoca unei frici, fiind tânăr n-o puteam simți așa cum aș fi simțit-o acuma. A trecut. Asta mă bucură, căci mi-a ajuns un ciocan în cap și-o seceră-n cur.

Da, ortodoxia penală din țara mea mă enervează și o voi enerva și eu pe ea.
N-am curajul poate și timpul să mă dedic mai mult acestei imense lacune, care în golul ei înghite parte bună din economia țării. Pentru toate ce le-am scris în acest blog eram de mult răstignit în alte vremuri. Și totuși n-am omorât pe nimeni. Și totuși nimeni n-a murit din cauza celor scrise de mine, așa aiuristic fiind puse aici.

Umanitatea este mai mult decât o cruce sau o semilună, sunt semne mai mari care au fost pângărite, îmi vine în minte semnul solar pe care l-am întâlnit pe peplosul korelor, confiscat de naziști mult mai târziu . Litera K etc.

Toate poveștile incluse în Biblie, Coran, Vesta, Thora... fac parte din zestrea umanității, nu mai aparțin demult niciunei comunități, este tardiv deja să-ți aloci ceva din acestea, internetul și globalizarea le-au risipit celorlalți, tuturor. Fiecare face ce vrea, alții chiar le strâng ca să le ardă.

Cum spunea Anaxarh; „nu știu nimic, nici faptul că nu știu nimic nu știu.” Atunci unde este scandalul?! Că eu m-am cam săturat de toate ideologiile și deja am scris prea mult despre asta.

* Roland Jaccard, Tentația nihilistă, ed. Bastion, 2008, pag. 72 mij.

Nota bene: Cine vrea să-l traducă pe Klima să-mi scrie, plătesc traducerea dublu decât oferă orice editură cunoscută.

...in arms

brothers in arms

≪Sam, îți voi mărturisi ceva - pentru prima oară din copilărie, în noaptea asta am plîns. Cine ar fi crezut una ca asta? Dar e adevărat. Margaret era aici. Era sîmbătă seara. Mi-am aprins o țigară și m-am plimbat prin casă. Pustiu! M-am așezat pe pat. Dintr-odată m-am gîndit la mama mea și la toate celelalte mame, și brusc, am înțeles umanitatea. Am văzut într-o lumină clară: UMANITATEA!

...Toată legenda plină de forță a tinerilor îndrăgostiți care se căsătoresc, cu familiilor, cu tot regretul și toată bucuria etc. Am văzut Umanitatea ca pe ceva ce nu poate fi distrus de nimic, ca pe o familie de îndrăgostiți.

(Mă gîndesc acum la cei care îi caută pe piloții doborîți.)

(Mă gîndesc acum la familiile destrămate din Europa.)

(Îi văd pe capitaliști ca pe niște membri ai Umanității care înșală pentru familiile lor.)

(Mă gîndesc la întreaga rasă umană, ce suferă și își întinde brațele iubitoare în toiul suferinței ei.) 

E atît de simplu. E atît de sfîșietor, de nemuritor... Eram singur. Nu știu de ce, Sam, dar spune-mi: de ce am început să plîng? Îți spun că am plîns...≫

Jack Kerouac, Oceanul e fratele meu, Polirom, 2012, pag.489.

Life like a slope

for voroncas

Kopaonik, slope no.7 - Karaman greben

Un articol ce descria felul unei singurătăți infantile, mi-a trezit interesul. Întocmai, și fiul meu în martie va împlini 11 ani. Și singurătatea îl sperie încă de pe acum.
„Cum? N-ai telefon mobil?!” îl tachinează colegii.
„Cum poți să desenezi femei cu țâțele goale?” îl întreabă disprețuitor fetele (colegele de clasă).

Dacă noi părinții nu socializăm (ce urăsc cuvântul ăsta), cu părinții colegilor, fiul nostru nu va avea prieteni. Și noi socializăm din ce în ce mai greu. Ultima dată (din coincidență, o fostă colegă de-a mea are fata în aceeași clasă cu fiul meu) i-a sunat telefonul și-a vorbit (la acesta) uitându-se din când în când la mine. Apoi au apărut copiii pe poarta liceului. Liceul are și clase V-VIII.

Pe telescaunele cu șase locuri din Kopaonik, te poți întâlni cu oricine; așa am băut o gură de țuică de gutui sârbească sau l-am felicitat pe un rus pentru Olimpiadă, un gest de politețe din partea mea, dar rusul a fost vizibil afectat.

Pe pârtie ești singur, viteza îți doboară singurătatea, atenția distributivă îți bucură creierul, aerul rece și curat îți ajută inima, un soi de libertate maximă te străbate. În acest caz, printre puținele, omul se mulțumește cu puțin, omul se cunoaște mai mult. Și nu exagerez când mai apoi, privind în jurul tău, fețele oamenilor se recunosc asemeni celor animale, vezi o capră sau un porc, un leu sau chiar un vultur... ține doar de un tipic în care trebuie să intri, alegându-ți specia din cadrul speciei din care faci parte. Sigur că fauna domestică predomină și cea sălbatică este pe cale dispariție, este doar vorba de căutare și mai târziu căutarea va avea rostul ei.

Știu că sunt sălbatic, dar este prea târziu pentru schimbare, puilor mei trebuie doar să le ascut dinții și ăsta este efortul cel mai greu.