Mi s-a promis o zi senină, și ?!

vintage informatique era

William Burroughs:

≪Joe Mortul a fost salvat de la moarte cu ajutorul morfinei, iar morfina a rămas singurul lucru care l-a ținut în viață.

Era ca și cum tot corpul lui Joe, toată ființa lui, ar fi fost amputate și reduse la condiția unui receptacul al durerii. Brăzdat de cicatrice oribile și văzînd doar cu un ochi, mirosea ca și cum ar fi fost pîrlit și emana un iz de plastic și portocale putrede.

Își construise și instalase un nas artificial, cu fire de aur conectate la centrii olfactivi, precum și un aparat de radio pe unde olfactive, cu o acoperire de cîteva sute de metri. Mirosul lui nu era doar acut, ci și selectiv.

Adulmeca mirosuri la care alții nici nu visaseră, iar acestea aveau logica, sensul și limbajul lor. Era în stare să miroase moartea celorlalți și să prezică data și felul în care aveau să moară. Moartea împrăștie multe umbre și fiecare dintre ele are un miros aparte.≫

William Burroughs, Ghemul fundăturilor, Paralela 45, 2003, 169-170.

Cele câteva clipe ce au urmat după momentul în care dulapul a căzut pe degetele unui picior, lovind precis doar capetele, prin care două unghii au fost imediat inundate cu sânge, au scăpărat doar. Însăși țipătul a fost înăbușit de fuga lor. Acele scăpărări, amintind de albastru, au țintuit nu numai trupul dar și întreaga conștiință, felul acesta s-a petrecut precum urmează...

Trebuiau să vândă toată mobila, pentru a plăti întreținerea restantă, impozitele. Cel care răspunse anunțului lor, n-a negociat prețul, dar dorea imediat ca tranzacția să fie încheiată. Venise deja cu câțiva hamali, care cutremurară blocul alergând cele câteva etaje.

Bătrânul amânase cu o oră, pentru a goli dulapurile, servantele. Se oprise la Marele dulap din lemn de nuc pe care dorea să-l întoarcă pentru ajunge în spatele lui. Și nu reușea deloc. Nu reușea pentru că nu cerea ajutorul, toți ceilalți așteptând în bucătărie.

Bătrânul dorea să ajungă în spatele dulapului, unde lipit era un plic mare. În plic erau câteva poze. Era iubirea vieții lui. Fata pe care o părăsise plecând în război. Fata pe care n-a mai regăsit-o la întoarcere.

Tânăr fiind, a ascuns imaginile în spatele mobilei. Acum nu dorea să se despartă de ele. Așa că trase de ușile dulapul cât putu. Astfel că trase și dulapul. Se feri în ultima clipă, dar nu destul.

În urma zgomotului năvăliră în cameră hamalii, cumpărătorul și în final, baba.
Într-un colț, ținând ceva la piept, moșul arătă spre dulap, drept care hamalii îl înhățaseră și strivind tocul ușii de la intrare reușiră să-l scoată pe casa scării; Marele dulap era la dracului de greu.

De la o unghie se trase o infecție ce atacă piciorul. Doctorii tăiară piciorul: fără folos sau prea târziu. La o lună de la întâmplare, moșul muri.

Baba primi pozele pe care doctorul chirurg i le înmână ca o ofrandă, v-a iubit mult !
Baba privi imaginile împietrită, se clătină o clipă, le scăpă.
Doctorul o prinse în ultima clipă.
Întinsă pe pat, încercă o destăinuire; fata din fotografii nu este chiar ea. Doctorul păru uimit.
Dar semănați !

Așa este. Când a venit din război era un pic nebun, dus puțin. O căuta pe cea care n-o mai găsea. Am ieșit eu în calea lui...

Și ?!

A crezut o clipă că sunt cea pe care o căuta...

Și ?!

Eram eu, pentru că-l cunoșteam, dar în urma unor bombardamente, am fost arsă pe față și pe mâini, nu mă mai recunoștea și nici nu încerca asta. Eu la rândul meu l-am făcut să uite totul.

Și ?!

Cred că n-a uitat. Cred că nu m-a recunoscut niciodată din moment ce a ținut acest secret atât de bine ascuns. Cred că într-un fel mă simt trădată.