Dorinţa de bine

Putem să definim visul ca o scurtă nebunie şi 

nebunia ca un nesfârşit vis.

Arthur Schopenhauer - Lumea ca voinţă şi reprezentare, Cartea a III-a, cap.36

Statul ia fiinţă pentru a proteja comunitatea, pentru a garanta avutul, odată cu asta iau naştere brusc instituţii care doresc binele celor ce iau parte la viaţa cetăţii. Unele dintre acestea sunt marcate chiar de principiile care le-au dat naştere cum ar fi, religia sau armata, altele, apărute mai târziu, ca justiţia sau sănătatea nu pot acoperi promisiunea, dat că acestea ţin de relativitatea omului, deci binele, în general, este dat de zei şi păzit de oameni.

Tot din primii ani în care comunitatea umană a început să funcţioneze ca stat, a început şi "binele" să fie arătat de cei puternici către cei slabi, popoare care au luat-o înaintea celorlalte ca civilizaţie, le-au marcat în bine. Noi acum le spunem războaie acestor evenimente revelatorii ale binelui, în fapt, de obicei popoarele mai bătrâne sunt geloase pe cele tinere, care duc un trai mai simplu - mai bogat prin asta, mai natural şi mai frumos datorită însăşi tinerei democraţii lipsită de hainele vechi şi ponosite ale birocraţiei şi corupţiei.

Armele cu care ne-am obişnuit să purtăm războaie au dus la violenţe de neimaginat, pe lângă acestea, cealaltă "instituţie a binelui", religia, a reuşit să egaleze scorul, prin propriile instrumente specifice. Când te gândeşti că neavând nici o strategie elaborată, creştinismul s-a născut din binele pe care un ins dorea să-l dăruiască întregii omeniri, chiar şi celei necunoscute - a scris o bulă papală din sec. XIV. Vremurile deosebit de violente au făcut ca acest bine să fie refuzat şi comunitatea de atunci, în marea majoritate, a decis anihilarea fizică a purtătorului de bine universal. De atunci oarecum roata s-a întors şi ca o contrabalansare s-a dorit ca "binele" să fie reîmpărţit - chiar manu militari, acelor popoare care nu sunt conştiente de el, binele devenea astfel în sfârşit universal spre bucuria maselor sărace, un bine unic.

În scurt timp "binele" s-a întors la origini şi în urma repetatelor jafuri numite cruciade, abandonul în regiune a devenit necesar, ochii puternicii religii scrutând acum spre soare-apune şi odată cucerite noi teritorii peste ocean, s-a exportat şi "binele", plata acestui import a constat în imense cantităţi de aur, argint şi artefacte. Cam în această perioadă, "binele" împuţinându-se, s-a mai numit şi "rău necesar", formulă împrumutată mai târziu de toate doctrinele ce dădeau faliment. Şi "răul necesar" a împuţinat populaţia, că nevoia de bine de fapt, s-a risipit în neputinţă.

Culcat la pământ, omul a primit doctrinele politice ca un nesperat ajutor în faţa religiei şi s-a retras cutremurat din faţa ghilotinei; apoi violenţele în numele "noului bine" au explodat, era vorba de data asta de un bine de clasă, sau cu clasă? nu contează. Există mii de cărţi, toate scrise pentru a demonstra acest  "nou bine", de partea cealaltă s-au mai scris cam tot atâtea, şi s-a propagat libertatea unui bine, de toate pentru fiecare, la alegere, la sărit gardul.

După două războaie mondiale, "răul necesar" a fost făcut şi apatia omului de atâta bine l-a întors spre muncă, să reconstruiască tot ce s-a distrus.

Dar "binele" nu a dispărut, acum el este mai subtil, instituţia care-l manipulează se numeşte bancă. Nu mai este nevoie de armate sau religii, doctrine sau clase sociale, binele se împarte astăzi pe carduri şi are dobândă, un alt rău necesar.

De la abator la azil

http://guerillascience.co.uk/archives/tag/one-flew-over-the-cuckoos-nest

citat


« Ugo Cerletti, profesor de psihiatrie, ne-a lăsat relatarea sa cu privire la descoperirea şocului electric. Aflînd că în abatorul din Roma porcii erau înjunghiaţi după ce, printr-o descărcare electrică de 125 V, deveneau inconştienţi, el observă că în clipa în care porcii erau prinşi de cleşti, cădeau în leşin, deveneau rigizi, apoi, după cîteva clipe, erau cuprinşi de convulsii. Ugo Cerletti a decis, apoi, să experimenteze efectele acestei come epileptice asupra omului. El i-a instruit pe asistenţii săi să fie pregătiţi pentru selectarea unui subiect "convenabil".


În 15 aprilie 1938, comisarul de poliţie din Roma a trimis la institutul lui Cerletti un individ cu următoarea notă: "S.E. ... de 39 de ani, inginer, locuind la Milano, a fost arestat la gară după ce a rătăcit fără bilet în jurul trenurilor gata de plecare. Nu pare să fie în deplinătatea facultăţilor mintale şi vi-l trimit la spital ca să-l luaţi în observaţie..." După ce i s-a stabilit diagnosticul de schizofrenie, subiectul respectiv a fost selecţionat pentru prima experienţă de convulsie electrică indusă omului. I s-au aplicat doi electrozi lungi în zonele fronto-parietale şi Ugo Cerletti a declanşat, două zecimi de secundă, un curent de intensitate joasă (80 V). Pacientul a reacţionat printr-o tresărire bruscă şi muşchii corpului i-au devenit rigizi; căzu pe spate, în pat fără să-şi piardă cunoştinţa, începu să cînte cu o voce foarte subţire, apoi se calmă. S-a decis să fie lăsat să se odihnească puţin şi să se reînceapă experienţa în ziua următoare. Pe neaşteptate, relatează Ugo Cerletti, pacientul care urmărise, în mod evident, conversaţia, spuse clar şi solemn, fără nici una dintre tulburările sale obişnuite de limbaj: "Terminaţi! E oribil!"


"Mărturisesc, se destănuie Cerletti, că un avertisment atît de explicit, în asemena circumstanţe, atît de emfatic şi autoritar, venind din partea unei persoane al cărui jargon enigmatic fusese pînă atunci foarte greu de înţeles, mi-a zdruncinat hotărîrea de-a continua experienţa. Şi doar teama de a ceda unei idei superstiţioase m-a decis. Electrozii au fost aplicaţi din nou şi a fost ordonată o descărcare de 110 V, timp de două zecimi de secundă."


Această relatare onestă şi, mai ales, revelatoare impune cîteva comentarii, în măsura în care ea ilustrează modalităţile şi formele de intervenţii proprii psihiatriei instituţionalizate. Să observăm, mai întîi, că "S.E. ..." a fost "arestat" de poliţie pentru "vagabondaj" şi că, în loc să fie judecat pentru acest delict, a fost încredinţat psihiatrilor. Niciodată nu a apelat la sprijinul lui Cerletti şi, mai apoi, va respinge cu vigoare intervenţia acestuia. La fel de important este faptul că, deşi subiectul fusese trimis la spital, în mod expres, pentru "observaţie", el va fi folosit ca subiect de experienţă pentru şocul electric. Şi cînd, după primul şoc, a declarat limpede şi solemn: "Terminaţi! E oribil!", protestul său nu a avut nici un efect. A fost tratat deliberat drept obiect. »


Roland Jaccard, Nebunia, Editura de Vest, Timişoara, 1994, pag.86-88.


P.S. sublinierea în bold a ultimului cuvânt din citat îmi aparţine.

Din inventarul resurselor personale

Toate lucrurile simple sunt eliminate din viaţa omului de societatea modernă, spre exemplu monopolul alcoolului este deţinut de stat, cetăţeanul nu are voie să producă băuturi alcoolice decât în mici cantităţi. Unde se termină micile cantităţi nimeni nu ştie.

Pe vremuri omul îşi făcea singur pâinea, îşi creştea porcul, vita şi găina, era un producător de sine-stătător, presiunea socială se referea strict la valoarea banului, chiar şi impozitele le dădea în natură; cereale, ouă, animale vii. Peste toate cei mai rafinaţi îşi făceau singuri ţuica, băutura tradiţională, sigur că şi berea ar fi mers dar nu este cazul, aşa cum vinul de casă este de preferat în dauna celui din magazin. Oricum o ţuică bună merită a fi făcută mai ales dacă cel care o face posedă şi anumite cunoştinţe limitate de chimie sau fizică.


Faptul că unicul cais din grădină s-a crăcanat de greutatea şi numărul fructelor m-a făcut să le adun, aşa au rezultat zeci de litri de caise zdrobite care în câteva săptămâni au început să se alcoolizeze. Ce era de făcut? Era de făcut o distilare; cu un rezultat de 50 de grade, care mai scade puţin, căci lichidul este cald şi proaspăt şi tare mirositor.


Din inventarul resurselor personale pot scrie că distilarea îmi dă mari satisfacţii, beat fiind de atâta degustat; reuşesc să citesc gradaţiile alcoolmetrului, să opresc sau nu focul, să amestec proporţiile şi în final chiar să scriu.


Libertatea de fapt se câştigă atunci când tu singur faci ceva, ceva pentru tine, ceva ce nu dăunează societăţii (decât marilor producători de alcool), ceva ce te antrenează şi îţi dă o valoare.

Un bilet sprea scump în azil

Sun and Moon (Subtitled Starker Traum) Paul Klee  (1879-1940/Swiss) Private Collection

Sun and Moon (Subtitled Starker Traum)
Paul Klee 
(1879-1940/Swiss)
Private Collection

Am introdus intenţionat "sprea" în titlu, greşeala mea, indicaţia dorită se referea la direcţia care, odată aleasă se dovedeşte a fi prea scumpă: "spre" cu "prea", graba elocvenţei a născut cuvântul. Rotundul oratoricii şi întoarsa retoricii ar putea suplini ideatic titlul: multe pot suplini pe celelalte, toate în felul lor sunt de neînlocuit, de aceea în final pot scrie că nu m-am grăbit, pur şi simplu am scris.


Povestea mea începe cu o dorinţă; felul în care omul aplecat de ani răspunde tuturor dorinţelor celor cărora le-a dat viaţă. Omul nostru simte că se pierde, în ceea ce el crede ca fiind ultima clipă, se apucă de donat, de împărţit, de mulţumit, o reflectare prin care crede că mai poate câştiga în ultima rundă cu viaţa ceva pe acest pământ. Este aici o întâlnire a senectuţii cu vigoarea unei societăţii care-l acoperă, îi doreşte pensia, casa, avutul agonisit; toate repede, ca un zar aruncat, totul ca un râu care trecut te traversează într-o lume a hazardului: pensia s-ar putea să nu o mai iei, casa este vândută de mult de prezumtivii moştenitori, conturile devalorizate.


Vine vremea când trebuie să te aşezi, în felul orizontal, în acel fel în care trebuie să priveşti totul de la orizontală; verticala este pentru cei tineri!


Vine vremea când simpatizezi cu spectacolul oferit de 180 de grade, ştiţi mersul biped ne oferă doar 90 de grade, să fie asta o descătuşare a înţelepciunii oferite de anii care te culcă la pământ?


Oferta vieţii constă de fapt în unghiul pe care datorită vârstei nu-l poţi cuprinde. Atunci când te poţi roti, ai devenit suflet. Că suflet, pentru mulţi suflet însemnă spirit, sau simulacru al persoanei ce-a existat; asta chiar nu mă interesează, totul se revarsă în unghiul final în care el şi-a văzut existenţa.


Paul Klee, într-o imagine în care a unit omenescul, adică ziua cu noaptea, mişcarea cu repausul, dorinţa cu visul, în final de ce să nu scriu că a unit soarele cu luna, a reuşit să-l culce pe om, pentru ca el să vadă la 180 de grade. Ori eu în acest azil, pe care copii mei mi l-au cumpărat cu preţul existenţei mele, nu reuşesc să fac asta, sunt privat de ceea ce se numeşte, simplu, libertate.


Am vândut tot pentru a acoperi datoriile copiilor şi ei drept răscumpărare a zilelor mele m-au internat, căci ăsta este cel mai bun cuvânt, m-au internat la un azil. Aici zilele mi-s numărate şi scriu asta din unicul motiv că, de fapt, aceşti torţionari, slujbaşi ai acestui stabiliment necrofil, nu mă lasă să privesc viaţa la 180 de grade.

Femeia cu ochii în ac

Privirea spune totul, femeia priveşte la ac sau prin ac?!
Autorul a mărit în mod exagerat, gaura acului, vădit interesat de felul cum aţa trece prin ac, spre ochi.
Ochiul vede totul şi corectează orice abatere, ne aflăm pentru o clipă în lumea exactă a trecerii.


În spate este mesajul, nu contează ce înseamnă; probabil titlul, sau ceva pe care autorul-copil a dorit să-l transmită.
Înainte să închideţi priviţi mâinile, totul pentru proporţie şi simetrie.

Cei care aduc groaza - eseu despre perdantul radical

Aş fi vrut să nu pomenesc niciodată de această carte, apărută în traducere la noi în 2007, carte-eseu scrisă de Hans Magnus Enzensberger, reconsider acum ideea, totuşi eu n-am să scriu nimic, ci doar am să copiez din prefaţa scrisă de Gabriel H. Decuble şi anumite pasaje scurte din carte.
Prefaţa are şi un nume:


Furor et patientia
Enzensberger şi noua tipologie intelectuală germană


« Dacă imagologia latină pusese deja, prin Lucan, acea etichetă războinicilor germani -deloc culantă, dar cu valoare propagandistică, menită să inspire admiraţia temătoare -, cum că ar fi încarnarea unui Furor teutonicus care-i face redutabili în luptă, atunci secole întregi de cultură germană au încercat, -conştient sau nu- să demonstreze această etichetă. Nu că memoria colectivă germană ar fi atât de bună!


Dar locuitorii penisulei italice au avut grijă să reitereze clişeul, adăugîndu-i, pe parcurs, şi inevitabile nuanţe peiorative, aşa încât "rabbia tedesca" (Petrarca) avea să devină, pentru papalitate de exemplu, o permanentă invocată justificare pentru insuccesele proprii Ce era de făcut la nord de Alpi? Unii au opus rafinamentul baroc (Martin Opiz), alţii profunzimea (Meister Eckhart), alţi nobleţea umanist-estetică (Schiller), alţii raţionalitatea serenă (Kant). Câţiva  care au decis că "nu pot altfel" (Luther) nu i-au opus nimic, ci şi-au asumat clişeul, căutând să vadă, mai curînd, ce avantaje ascunde el [...]


A făcut-o şi Hans Magnus Enzerberger (n. 1929), din moment ce a ţinut să redefinească, la rândul lui "furia" în sens binomic:


Trebuie furie şi răbdare,
pentru a sufla în plămânii puterii
acea pulbere fină a morţii, măcinată
cu grijă de cei ce au învăţat multe,
de cei ce sunt exacţi, de tine.


Citatul provine din, probabil cel mai cunoscut text poetic al lui Enzerberger: Pentru manualul de liceu (apărut deja în volumul de debut Apologia lupilor - contra mieilor, 1957, volum receptat la vremea sa ca o "răbufnire juvenilă"). Poezia lui Enzerberger traducea într-un limbaj liric de o simplitate dezarmantă angoasele individului într-o societate încă urmărită de experienţele totalitarismului şi recrudescenţa acestora sunt forme mascat democratice (defăimare publică, moarte civică etc.), angoase al căror leac nu mai puteau fi predicele moralizatoare abundând de metafore, ci probitatea conştiinţei istorice, descărnând semnificaţia evenimentului până la banala contingenţă:


Nu citi ode, fiule, citeşte mersul trenurilor:
el este mai exact.


[...] Prin urmare, furia nu are sens, la Enzerberger, decât secondată, în mod paradoxal de răbdare. O furie bine dozată, "exactă", eliberată doar în momentele-cheie, dar menţinută perpetuu în subteran ca un legato existenţial - de parcă ar fi concepută de Bach, ca partitură pentru clavecin! Înţeleasă fie ca autocorecţie, fie ca păstrare a argumentelor peremptorii pentru mai târziu, pentru o mult sperată înfruntare finală, care totuşi -cel mai plauzibil! - nu va veni niciodată, furia este mobilul absolut pentru o nestinsă creativitate. [...]» *

Gabriel H. Decuble

Cei care aduc groaza


II


Nimeni nu se interesează de bună voie de perdantul radical. Faptul se bazează pe reciprocitate. Căci el nu loveşte în jur cât timp este singur -şi este foarte singur; el nu atrage atenţia - s-ar zice că e mut, că dormitează. Dar atunci când se face observat şi este trecut  în acte, el declanşează o iritare care nu e departe de spaimă. Căci simpla sa existenţă le aminteşte celorlalţi cât de puţin ar lipsi pentru ca şi ei să aibă aceeaşi soartă. Poate că perdantului nu i s-ar refuza ajutorul, numai să se dea odată bătut. Dar el nu se gândeşte la asta şi nu arată ca şi cum s-ar lăsa ajutat.


Perdantul serveşte multor profesii ca obiect de studiu şi temei de existenţă. Psihologii sociali, asistenţii sociali, specialişti în politică socială, criminologi, terapeuţi şi alţii, care nu se privesc ca făcând parte dintre perdanţi, ar fi fără el şomeri. Dar, cu toată bunăvoinţa, clientul rămâne opac în ochii lor. [...]


III


Dar poate că cineva vrea să-l înţeleagă pe perdantul radical ar trebui să pornească de mai departe. Progresul nu a înlăturat mizeria oamenilor, dar a transformat-o în mod considerabil. În ultimele două sute de ani, societăţile mai eficiente şi-au câştigat drepturi, aşteptări şi pretenţii noi. Ele s-au debarasat de reprezentarea unui destin implacabil; au pus noţiuni precum "demnitatea omului" şi "drepturile omului" pe ordinea de zi; au democratizat lupta pentru recunoaştere şi au deşteptat aşteptări de egalitate pe care nu le pot îndeplini; şi, totodată, au avut grijă ca inegalizarea să fie demonstrată tuturor locuitorilor planetei timp de 24 de ore pe zi pe toate canalele de televiziune. De aceea, orice progres a făcut ca oamenii să fie mai lesne de decepţionat. [...]


V
[...]
Dincolo de istoria conceptului, omenirea nu pare să fi luat niciodată în considerare că propria viaţă ar fi trebui să treacă dreptul bunul suprem. Toate religiile timpurii puneau jertfa omenească la loc de cinste; mai târziu, martirii erau veneraţi. (Potrivit maximei fatale a lui Blaise Pascal, n-ar trebui să se dea credinţă "decât martorilor care se lasă ucişi".) În majoritatea culturilor, datorită dispreţului faţă de moarte eroii au dobândit faimă şi onoare. Până la bătăliile materiale din Primul Război Mondial, elevii liceelor clasice aveau de învăţat pe dinafară rău famatul vers din Horaţiu, după care ar fi dulce şi glorios să mori pentru patrie. Alţii afirmau că practicarea navigaţiei este necesară, nu şi să trăieşti, şi încă în timpul Războiului Rece existau oameni care strigau: "Mai bine mort decât roşu". Iar în condiţii întru totul civile, ce ar trebui să credem despre echilibriştii pe sârmă, practicanţi ai sporturilor extreme, automobilişti, cercetători polari şi alţi candidaţi la suicid?"


Hans Mgnus Enzerberger, Cei care aduc groaza - eseu despre perdantul radical, ed. Art, 2007.

Tărâmul ochilor scoşi

De nu ştiu unde şi nu ştiu cum am ajuns pe tărâmul ochilor scoşi. În jurul meu, ca pe o plajă pustie, locul nisipului era luat de ochi, ochi peste tot, unii peste alţii şi toţi o clipă mă priviră, apoi se puseră pe clipit şi clipeau de mama focului, unii cu alţii şi, cu ochii mei cu care vedeam eu nu clipea nimeni.


O vreme n-am clipit şi nisipul măturat de-un vânt m-a pornit, am învăţat chiar să mă dau la vale. Aşa am întâlnit ochii care m-au învăţat să clipesc, şi nu oricum, să înţeleg ceva din clipeala mea şi a celorlalţi.


M-am obişnuit un timp, comunicam stările noastre, peste toate, lipit de orizont era o linie frântă care, urca de la stânga la dreapta ca mai apoi să coboare sau cred că urca de la dreapta. Am început să deosebesc ochii care clipeau ca să-mi spună ceva de ochii rătăciţi, probabil noi veniţi, la fel cum am fost şi eu până am încercat nisipul.


Mult timp mi-am pus întrebarea de ce mă aflu aici şi nu altundeva?! Chestiunea se rezolva în cunoaştere şi cu cât cunoşteam mai mult, amintirile mele căpătau sens; de aceea am potrivit plaja, ca domeniu iniţiatic al venirii mele pe lume şi nisipul ca deschizător şi închizător de lumină.


Întrebarea care dăinuia tot timpul în faţa ochilor mei se referea la linia frântă care o vedeam destul de des şi răspunsurile căpătate nuanţau faptul că acolo este capătul, acolo trebuie să ajungem. De atunci, când am căpătat acest sens, mă străduiesc într-una să-mi mut ochii mai aproape şi chiar era să orbesc, adică să fiu inundat de o lumină ce m-a întors înapoi de unde am plecat, cât pe aci să uit şi să clipesc.


***


În faţa spitalului, doctorul privi căruciorul pentru ultima dată, luă mâna celui care parcă adormit avea capul pus pe tetiera scaunului rulant şi ochii acoperiţi de ochelari fumurii.
- Să ştiţi că ştie tot ce se întâmplă cu el, chiar a vrut să evadeze, s-a târât într-o noapte până în spatele spitalului, noroc că dimineaţa l-am găsit sprijinit de-un arţar, catatonic cu ochii în soare, trebuie să-i protejaţi ochii de lumină puternică.


- Am înţeles că se poate comunica cu el prin clipitul ochilor, urmez acum un curs de specialitate!


- O să fiţi uimită cât de multe ştie, îi plac fiinţele mici care se mişcă încet, am elaborat un film cu o multitudine de imagini din lumea încojurătoare, la vederea albinelor, bondarilor sau a viespilor a părut că le înţelege cel mai bine. Recomand să privească un stup de albine sau vreun cuib de viespi, lucru rar în zilele noastre, dar cred că a ajuns să comunice prin clipit cu acestea.

Tacitus - Moartea lui Seneca - o veste

http://jameslogancourier.org/media/1/20060530-seneca.jpg

Cuvânt ajutător
adaptare după Analele lui Tacitus

La şaizeci şi trei de ani Seneca nu mai privea politica ca un răsfăţ filosofic, apariţiile publice era rare deja, sănătatea devenea şubredă, în schimb mintea rămânea foarte ascuţită.
Tribunul cohortei pretoriene, Gavius Silvanus - primeşte poruncă de la împăratul Nero să-l întrebe pe Seneca dacă recunoaşte faptul că datorită celor spuse de Natalis; face parte din conspiraţia lui Piso.
Răspunsul lui Seneca fu recunoscut de împărat datorită faptului că în nenumăratele rânduri acesta -Seneca, a repetat că "libertatea este mai presus decât slugărnicia" şi atunci Nero i-a trimis tribunului întrebarea dacă Seneca e pregătit pentru a primi de bunăvoie moartea. Atunci tribunul i-a confirmat că n-a surprins la Seneca nici un semn de teamă, nici un fel de tristeţe în vorbele sau în privirile lui.
De aceea tot el primi poruncă să se întoarcă şi să-i vestească moartea.
Se spune că tribunul nu s-a dus direct la Seneca, ci a trecut pe la prefect (istoriseşte Fabius Rusticus), care prefect "datorită ticăloşiei de care prin voia ursitei toţi dau dovadă" -scrie Tacitus, l-a sfătuit pe tribun să îndeplinească porunca împăratului. Dar şi Silvanus făcea parte din conjuraţie, totuşi "contribuia cu toate acestea la creşterea fărădelegiilor, pentru a căror răzbunare şi el însuşi se învoise".


"Totuşi, Silvanus s-a codit să dea drumul glasului şi să-l privească în faţă pe Seneca şi l-a trimis pe unul din centurioni care să-i vestească cea din urmă năpastă: moartea."


Trebuie ştiut faptul că Seneca l-a educat pe împărat de când acesta a fost un copil şi dovezi clare de participare a acestuia la complot nu existau.


citat
Tacitus - Anale, Cartea a XV-a, 62-64


62   [...]
[Seneca] « ...Ce altceva îi mai rămîne lui Nero după uciderea mamei şi a fratelui său decît să adauge la [noianul] fărădelegilor şi omorîrea educatorului şi îndrumătorului său? »


63   După ce a rostit aceste cuvinte şi altele asemănătoare, Seneca îşi îmbrăţişează soţia şi, simţindu-se apăsat puţin de groaza clipei de faţă, o roagă şi stăruie [din tot sufletul] să-şi pună frîu durerii şi să n-o socotească veşnică, ci să-şi rabde mai departe viaţa în dorul după soţul ei şi în mîngîieri neprihănite, avîndu-şi ochii aţintiţi asupra vieţii sale trăite în virtute.


Soţia sa, dimpotrivă, îi declară că şi ea e pregătită de moarte şi-i cere călăului să-i curme şi ei viaţa. Atunci Seneca, nevrînd să stea în calea slavei ei şi, în acelaşi timp, ca să nu lase pradă batjocurii şi ruşinii pe cea pe care o îndrăgise mai presus de orice, îi grăi astfel:


« Eu ţi-am arătat cum să-ţi dobîndeşti în viaţă mîngîierile ei; tu însă rîvneşti mai degrabă la cinstea morţii. Eu nu te pot opri să dai această pildă. De aceea să ne înfruptăm amîndoi deopotrivă din tăria bărbăţiei în faţa acestei despărţiri de viaţă atât de curajoase; tu însă, prin sfîrşitul tău, ai parte de şi mai multă glorie  ».


După aceste cuvinte, cu acelaşi pumnal îşi deschid amîndoi venele braţelor. Seneca, pentru că din gîrbovitu-i trup şi hrănit cu cumpătare sîngele se scurgea prea încet, şi-a tăiat şi venele coapselor şi a pulpelor. Şi, istovindu-se din pricina cumplitelor chinuri, îşi povăţuieşte soţia să nu-şi piardă cumpătul datorită durerii sale şi să nu-şi irosească nici puterea răbdării, privindu-i zbuciumul, şi o îndeamnă să se ducă în altă odaie; şi pentru că în cele din urmă clipe ale vieţii sale, cuvîntul îi izvora din belşug din gură, Seneca, chemîndu-şi scribii, le dictă foarte multe lucruri, pe care socot că nu e nevoie să le reproduc eu, răstălmăcindu-le cum mă pricep, cîtă vreme au fost aduse la cunoştinţa tuturor prin propriile sale cuvinte.


64   Nero însă, fiindcă nu-i purta nici un fel de pică soţiei lui Seneca, şi pentru ca nu cumva [prin moartea ei] să crească şi mai mult revolta oamenilor împotriva-i din pricina cruzimii sale, dă poruncă ca Paulina să fie oprită să-şi dea duhul. La cererea soldaţilor, sclavii şi liberţii lui Seneca îi leagă acesteia venele braţelor, îi opresc sîngele, dar nu se ştie dacă ea nu-şi pierduse cunoştinţa. Căci, aşa cum e gloata, gata să creadă tot ce e mai urât, n-au lipsit unii care să fie convinşi că Paulina, cîtă vreme s-a temut că Nero va fi neînduplecat, a căutat să-şi cîştige renumele însoţindu-şi soţul pe drumul morţii, dar apoi, ivindu-i-se nădejdea iertării, s-a lăsat ademenită de bucuriile vieţii; căci, după această întîmplare, ea a mai adăugat vieţii sale vreo cîţiva ani, păstrînd în chip vrednic de laudă amintirea soţului ei; Paulina rămăsese şi cu faţa şi cu mădularele de-o asemena paloare, încît oricine îşi da seama că din fiinţa ei s-a scurs de mult de tot suflarea vieţii.


Între timp, Seneca, fiindcă moartea zăbovea să se arate, îl roagă pe Statius Annaeus, care vreme îndelungată îi dovedise o prietenie sinceră şi pricepere în arta medicală, să-i pună la îndemînă acea otravă pregătită de mai înainte prin care cei osîndiţi la moarte de judecătorii cetăţii Athena îşi puneau capăt zilelor . [este aluzie la Socrates care a băut cucută fiind găsit vinovat - vezi şi otrăvirea lui Socrates în Phaidon de Platon, nota trad.]


În cele din urmă, Seneca a intrat într-o baie caldă şi, stropindu-şi sclavii din preajma sa, le-a rostit aceste vorbe: « Închin această apă lui Jupiter Eliberatorul ». Apoi, după ce fu transportat în camera de baie şi intră în baie, muri înăbuşit de aburii ei [fierbinţi]. Trupul lui Seneca fu ars fără vreo ceremonie de înmormîntare. În felul acesta dăduse el îndrumări anume, căci chiar pe atunci cînd era foarte bogat şi atotputernic se gîndise la sfîrşitul său.


_________________________________________
Tacitus, Anale, ed. Ştiinţifică, 1964, pag. 569-570.

Back to black

motto





contralto

« Şi Claudius chiar dacă îşi dădu duhul din acea clipă încetă să mai pară că trăieşte.

Însă suflarea de pe urmă şi-o dădu în timp ce asculta nişte comedianţi,

ca să ştii că eu unul nu fără temei mă tem de ei.

Ultima vorbă a lui,

auzită printre oameni după ce a lăsat să-i scape un zgomot măreţ prin acea parte pe unde se exprima mai lesne, aceasta este:

" Vai mie, m-am căcat pe mine, cred ! "

Dacă o mai fi făcut sau nu, eu nu ştiu, de bună seamă însă că se căca pe toate. » *

de scribus

Cuvinte golite din cauza mesajul absent sunt "orbirea" şi "căderea", fiind folosite ca hârtia igienică, acestea devin biodegrabile în mlaştina gândirii. Dar aceste cuvinte sunt legate ca două boabe într-o păstaie, înţelesul lor petrecându-se, cazi fiind orb şi orbind îţi creezi căderea.


M-am legat şi eu de acestea din pricină că în dauna realităţii nici măcar nu visăm, ne îmbătăm cu apă rece, de dragul apei, nu al beţiei, că vezi moartea nu este ceva chiar atât de nasol, şi peiorăm aiurea cuvinte celebre în amestecul întărit al lipsei de imaginaţie în fapt. Moartea este că ne-am căcat pe noi şi pe toată lumea şi nu ne întoarcem în întuneric, ci ne ducem direct acolo.


__________________________
* Lucius Annaeus Seneca, Apokolokyntosis (Prefacerea în dovleac a divinului Claudius), ed. Paideia, 2002, pag.14 sus.

"Am căutat atât de mult libertatea până mi-am pierdut viaţa"

Bătrânul: Ce ştii tu despre durerea mea?

Tu, care nu eşti decât un ţânc cu caş la gură ce n-a cunoscut vreodată femeia?

Tânărul: Şi tu ce eşti? Un bătrân ramolit!

Cei ca tine au făcut ca astăzi să nu mai am nici o speranţă în viaţă.

Crezi tu că nu pot înţelege durerea pierderii unui lucru doar pentru că,

până acum, n-am avut acel lucru niciodată?

-Extras din „Vremea ciumei”, piesă irlandeză.

Una din paginile jurnalului Doamnei M:

"Tot timpul l-am pierdut în favoarea dovezii; să poţi dovedi că ceea ce faci are în spate o existenţă, că nu scoţi cărăbuşi pe gură, că nu fluturi cuvintele, că nu zbori degeaba, ori s-a dovedit că lucrurile nu stau chiar aşa. Nimeni nu mai are nevoie de dovezi, se îndoapă pe nemestecate calupuri întregi de informaţie, care provenind din filme, audio-book-uri, extrase de pe internet, remix-uri, remake-uri, toate puse de-a valma, fac ca raţiunea să mai aibă timp să le pătrundă, aşa, fără pauză, fără reflectare, la urmă când obosim, dormim.


O ploaie răcoreşte totul, un copac îşi tresaltă frunzele, oameni trec tăcuţi sub umbrele, ploaia le acoperă şoaptele, în faţa lor o baltă mare aşteaptă să fie călcată de-o maşină, iar ei oamenii tăcuţi de sub umbrelă să fie stropiţi, adică treziţi de apa rece aruncată de roata maşinii ce trece-n viteză pe stradă -mai repede ca ploaia. N-am văzut niciodată pe cineva să se arunce în faţa stropilor ce provin de sub roţile automobilelor ce traversează străzile inundate de averse, mai degrabă am auzit oameni înjurând pe şoferii neatenţi şi bineînţeles vinovaţi de trezirile neintenţionate pe care le-au provocat. Străzile murdare, privite tot timpul ca ceva public, lipsit de importanţă, care chiar şi decorate de sărbători nu fac obiectul rostrării.


Am să mă mut în stradă, de acolo n-am să mai am altă ieşire, am ieşit afară. Voi fi cea mai neprotejată, cea mai neasigurată şi în acelaşi timp cea mai lipsită de griji, am uitat, îmi chiorăie stomacul de foame, de aici pleacă toate, de la foame:


« Cînd era strîmtorat de bani, spunea prietenilor că nu cere de la ei pomană, ci pretinde ceea ce i se cuvine. Odată masturbîndu-se în piaţa publică, spuse: "Oh! de-ar fi tot aşa de uşor să-mi astîmpăr foamea frecîndu-mi pîntecul." » *


Am avut obişnuiţa de-a numi cerul liber ceea ce deasupra capului şi a ochilor mei este bolta cerească şi asta de obicei noaptea – n-am auzit pe nimeni privind ziua norii, soarele sau curcubeul şi să zică: „Cerul liber!”, noaptea eu am spus-o de sute de ori. În stradă în schimb, normalitatea era să dormi sub cerul liber, de unde atâta adevăr într-o enunţare simplă a normei nocturne de odihnă?!


Sigur că adevărul care-l dă acest enunţ nu ne convine, şi din celulă pot privi prin ferăstruica crucificată de bare de oţel cerul liber, poate să-mi spună sau să-mi scrie cineva. Alegerea atunci? În felul său, de-a lungul existenţei sale fiecare îşi desăvârşeşte libertatea, poate că unii nici nu pot să o definească şi de aceea se pare că aceştia sunt cei mai liberi.


Prietenul meu a încercat toate acestea: să doarmă pe străzi, să se arunce pe lângă maşinile ce-l stropeau, jandarmii l-au ridicat de pe stradă, doi taxime_trişti l-au luat la bătaie crezând că vrea să se sinucidă, felul divers în care căutăm să alegem cerul liber nu se potriveşte cu statutul nostru, am conchis eu atunci. Nu merită nimic să dovedeşti, o tensiune îţi poate străbate trupul atunci când nu înţelegi şi atunci de ce dovada salvării?! Am pierdut lucruri pe care nu le cunosc, voi pierde în continuare, în spatele perdelei mişcate de vânt, lumea se mişcă."




* Diogenes Laertios, Despre vieţile şi doctrinele filosofilor, Polirom, 1997, VI - 46, pag. 204 sus.

Ultimele ştiri despre Moarte

Moartea este ultima violenţă

Violenţa în stare pură nu există, unii visează că pot aplica violenţa prin artă, dar arta nu s-a dorit niciodată perfectă. Distilatul, quintesenţa cum le place multora să arate ceea ce se înţelege prin artă nu conţine violenţa, violenţa –ca un steril, rămâne în alambicul groazei pe care conştiinţa artistului l-a creat.


Violenţa dorită pentru a demonstra ceva, vine ca o purificare susţin iniţiatorii, vânt sfânt, război sfânt, idei sfinte, toate adunate nereuşind să arate vreun progres; molozul, cadavrele, praful care rămâne nu fac demonstraţia perfecţiunii, de aceea entropia, haosul, oricât de purificatoar s-ar dori, nu reîncepe cu nimic ! ceea ce s-a spart – spart rămâne.


Minţile înţelepte nu ar trebui să răspundă la violenţă cu violenţă, ciclul odată început nu va fi stăvilit decât atunci când în urma distrugerilor de ambele părţi, neputinţa şi oboseala de a înfrânge cerbicia celuilalt, vor anunţa căderea.


Unii mor pentru că sunt omorâţi, alţi mor de ei înşişi, omorâţi, cei care rămân se zbat în azile de bătrâni, spitale, camere separate, case izolate, toate acestea fac decorul morţii la bătrâneţe - nimeni nu moare de bătrâneţe conştient, figurile în care omul fuge de moarte îmbrăcând repede giulgiul ţine de legende, moartea nu alege şi nu ţine de modă.


Omul distruge ceea ce semenii lui, poate de generaţii, de secole de efort, au creat într-o fiinţă. Oare nu s-a gândit nimeni că la fundaţia conştientului, a săpat stră-stră-bunicul, tata poate a pus bârnele acoperişului, eu voi pune ţigla şi fiul meu ferestrele, nepotul uşa şi tot aşa. Nu faptul că natura ţi-a luat casa este tragic, faptul că un nebun ţi-a împuşcat fiul sau fiica. Nu numai efortul tău major este distrus, ci o întreagă generaţie, o lume. Nimeni nu a scris în momentul naşterii cuiva că acum s-a născut Geniul, acela care putea fi un Da Vinci, Newton sau Einstein, în schimb toţi ştiu asta când a murit; că a murit Geniul. Eminescu al nostru, chinuit şi aruncat în spital, uitat, atentat, a murit; acum toţi îi revendică moartea în felul în care a fost altfel cu putinţă, dar el a murit.


Nimeni nu a scris că acum s-a născut o mare cântăreaţă, acum scriu ziarele că a murit o mare cântăreaţă, nu naşterea contează în felul acesta; dorinţa că s-a mai întâmplat ceva. Identitatea naşterii cu moartea poate ţine numai de eveniment, nu de valoarea creată, în primul caz avem de-a face cu un buchet de speranţe, în ultimul cu marea deşertăciune.


Cât de mare este impulsul violenţei proprii asupra sieşi?!
Cât de mare este pulsiunea creată de o dorinţă pentru a crea violenţă?!


Sigur că reţetarul psihologic şi psihiatric există, la fel ca şi posologia medicaţiei, dar toate acestea sunt doar ca o reflectare a speranţei că toate acestea se vor vindeca şi în final umanitatea va fi vindecată de un vaccin, medicament sau ştiu eu ce panaceu universal: nu, umanitatea va fi vindecată atunci când va muri.

honorificabilitudinitatibus

Acesta este cel mai lung cuvânt din limba latină.
Mircea Ivănescu l-a tradus ca fiind "în situaţia de a fi încărcat de onoruri"


Honorificabilitudinitatibus este folosit de James Joyce într-un dialog din Ulise, Stephen, corespondentul lui Telemach din Odiseea îşi aminteşte de marele Will (Shakespeare), care l-a folosit şi el în piesa "Zadarnicele chinuri ale dragostei"


"O, they have lived long on the alms-basket of words. I marvel thy master hath not eaten thee for a word; for thou art not long by the head as honorificabilitudinitatibus: thou art easier swallowed than a flap-dragon."  (http://en.wikipedia.org/wiki/Honorificabilitudinitatibus)


Cuvântul ascunde în semantica sa două timpuri, o traversare într-un viitor incert de la care te poţi aştepta la multe. Trebuie să reamintesc că orice limbă pare săracă atunci când aceste cuvinte, dintr-o limbă moartă este adevărat, apar într-un dialog, merită să faceţi în oglindă câteva exerciţii de dicţie cu acest cuvânt. Şi dacă nu-l veţi uita, puteţi să-l folosiţi ca parolă, sigur alţii nici nu visează că pot fi în situaţia de a înţelege mai mult decât unghiul strâmt pe care privirea plan-binoculară ţi-o relevă neutru în faţă.


Sunt în situaţia să afirm că regretatul Mircea Ivănescu este honorificabilitudinitatibus, ştiţi de ce!

James Joyce - Mircea Ivănescu

În 1984, an interesant în viziunea lui Orwell, apare în România, la editura Univers, traducerea romanului Ulise (Ulysses) al lui James Joyce în versiunea, rămasă unică, a traducătorului Mircea Ivănescu, căci aşa l-am cunoscut eu pe cel care era şi poet, şi eseist, pe lângă excepţionalul traducător.


Romanul nu are prefaţă, sigur că pentru a lărgi înţelegerea unui roman -chiar dacă este de preferabil ca aceasta (prefaţa) a fi citită la urmă, merită ca traducătorul să-şi exprime o opinie, care să fie foarte personală, asupra contextului larg adus în limba maternă.


Mircea Ivănescu sigur a înţeles punctul de vedere al editurii şi s-a mărginit la note, unele lipsind -sigur fără dorinţa lui, mai ales cele referitoare la Nietzsche pe care Joyce îl admira. Deschizând primul volum -romanul apare în două volume, la pagina 421, avem notele, care încep cu trei pagini prin care Mircea Ivănescu ne cam explică ce vom citi ca să nu ne fie frică de neînţelegerea mesajelor din roman, iată numai începutul acum:

"Orice lectură a romanului Ulise ar trebui să înceapă prin referirea la cel mai însemnat dintre modelele de inspiraţie, de elaborare, a cărţii : Odiseea. Fără a reproduce desfăşurarea epopeii, romanul lui Joyce se articulează, în fiecare din episoadele sale, pe aluzii, trimiteri, paralele la personaje, situaţii, episoade din poemul homeric. Scriitorul însuşi a păstrat multă vreme denumirile astfel legate de Odiseea, renunţînd însă la publicarea în volum, la aceste titluri, pentru a-l lăsa pe cititor să descopere singur relaţiile respective."

Mircea Ivănescu

Aici, în preambulul notelor, traducătorul ne avertizează asupra iniţierii. Calm ne explică soarta pe care înţelegerea noastră o va avea la citirea romanului Ulise, scris de James Joyce, adică mai bine nu să-l începem, dacă nu am citit pe cel de dinaintea lui, pe Homer adică.


Nu insist acum pe ideea originalului, dar pot regreta că "Finnegans Wake" -ultima creaţia a lui James Joyce,  nu a fost tradusă de Mircea Ivănescu: cauzele rămân neştiute pentru mine.
La fel cum în această corespondeţă virtuală pe care am început-o demult, nu mă pot pronunţa asupra coincidenţelor care intervin atunci când din dorinţa de-a scrie, parcurg din nou cele citite, dar de data aceasta nu din mersul pe jos sau de pe bicicletă, ci din elicopter.
Să mă explic:
Am aflat, cum era normal pentru un cetăţean, din mass-media, că traductorul Mircea Ivănescu a murit (îmi cer scuze pentru că eu aşa l-am cunoscut, ca traducător). Dorinţa mea de-a scrie nu se poate opri la orice eveniment, blogul este ceva atât de personal şi de necunoscut majorităţii şi celebrităţii, poate doar în ideea că eşti citit de-o singură persoană mai ai puterea de-a scrie, şi de aici am deschis romanul lui Joyce pentru a mai citi ceea ce Mircea Ivănescu a tradus.


Dacă la pagina 421 din primul volum, el îşi începea prefaţa, atunci cu o filă înainte, chiar începând de jos am citit următoarele:


"Şi deodată a pogorît asupra lor o mare lumină şi au văzut atunci carul în care El suind la cer. Şi îl văzură pe El în car învestmîntat în gloria strălucirii, cu vestmintele lui ca soarele, frumos precum luna şi cumplit că de groază nu se puteau uita la El. Şi iată un glas din cer zicînd Ilie ! Ilie ! Şi El răspunse cu strigăt mare : Abba ! Adonai ! * Şi îl văzură pe El, chiar pe El, ben Bloom Elijah, prin norii de îngeri înălţîndu-se în splendoarea strălucirii într-un unghi de patruzeci şi cinci de grade peste stabilimentul lui Donohue în strada Little Green precum piatra dintr-o praştie."


Astăzi 22 iulie am scris cele de mai sus, ieri 21 iulie Mircea Ivănescu a trecut în nefiinţă, alaltăieri 20 iulie a fost Sfântul Ilie.


__________________________________________



* http://mb-soft.com/believe/txh/namesgod.htm

Ploaia

Ploaia a venit pe neaşteptate, vestirea ei a fost anunţată de dimineaţă de nori negri şi plângăreţi care se abţineau să-şi dea drumul. Nimic. Nici măcar vântul. În schimb, la prânz au intrat în isterie odată cu vântul. Norii se ţineau unii de alţii şi dădeau drumul la apă fără contenire. Aţâţaţi de vânt cotrobăiau cu stropii lor pretutindeni, în chip că nu era loc să te ascunzi sub vreo streaşină sau sub vreun copac. În faţa mea mimoza râdea de mama focului şi se învârtea chemând parcă norii în jurul ei. Când un bulgăre de lumină se ivi din cer, ploaia îşi domoli ca prin farmec aversa, când m-am uitat în sus, de fapt norii râdeau şi îşi ştergeau tandrii lacrimile unii la alţii.

Zânele Winx

Copilul desenează zânele lui;Tehna, Musa, Stella. Trăieşte alături de zânele care-i oglindesc vârsta, idealul şi visul. Starea poveştii s-a schimbat, pe Ileana Cosânseana, mai mult matură decât adolescentă, nu o poate asocia decât mamei. Povestea devine vizuală, între antic şi contemporan apare un arc ce face ca poliformismul să renască, unicitatea să dispară; nu o zână, ci o mie, astfel încât, oriunde se întoarce, copilul să vadă, în sfera universală a naturii, zânele.

Vaca

O vacă umbla în faţa mea,
Lată, la vale, încet ea cobora,
Gestantă fiind, cu mare grijă ea păşea!

Cum înţelegem ce citim la Vladimir Sorokin

pentru Octavian Soviany

« În The Life of Samuel Johnson (Viaţa lui Samuel Johnson), James Boswell relatează un incident petrecut în timpul reprezentării piesei lui Johnson, Irene (1736): eroina trebuia să rostească două versuri având o coardă de arc înfăşurată în jurul gâtului, dar spectatorii au strigat "Crimă!" de teamă că viaţa actriţei era în pericol. Ruşinată, aceasta a fost nevoită să alerge în culise, şi astfel, spune Boswell, ironic, a rămas în viaţă. »


Suntem la mai puţin de o sută de ani de Cromwell, Anglia şi-a reconsiderat valorile, violenţa a fost mutată. Se mută în colonii, la est şi la vest, poporul returnează violenţa în teatru neştiind că s-a reinventat sclavia, pe scurt, de fapt nu mai doreşte decât să râdă şi să se distreze.


Istoria a înregistrat cele mai mari masacre estimând de fiecare dată numărul victimelor, altfel cuvântul masacru cădea în derizoriu şi de aceea artiştii care au trăit acele etape violente nu s-au lămurit dacă este bine să scrie despre acele violenţe pe faţă sau să le mascheze - masca violenţei sexuale a marchizului de Sade ni se pare astăzi demodată, întrebuinţată doar în festivaluri de carnaval, ca cele de la Veneţia, Rio de Janeiro sau mai ştiu eu pe unde? Totuşi, unele popoare au simţit violenţa propagându-se la scară largă, în toată adâncimea umană a societăţii create atunci, violenţa neîncetând să se repete, eliptic, catastrofic, ca o cometă ce apare în  aproprierea imediată a pământului: Rusia, căci aici am vrut să ajung. Gulagul nu l-au inventat comuniştii, era de pe vremea ţariştilor, iar povestea cu orbirea celor ce au proiectat şi zidit marea catedrală a Kremlinului este reală, lipsesc nuanţele.


Vladimir Sorokin este un scriitor care nu mai vrea demult să-şi salveze personajele, chiar şi la cererea publicului, mai aplică o lovitură sau un glonte în capul celui care; prostesc apare, chiar aiurea şi nevinovat în paginile romanelor sau nuvelelor pe care le scrie. Nimic nu este scuzabil, făptura umană descrisă de acest scriitor este apariţia violentă a unei noi societăţi, care blamând-o pe cea anterioară, se preface că nu ştie ce este puşca cu lunetă. Vin repede americanii şi ne trag un film romantic cu sniperii de la Stalingrad, Sorokin vede filmul şi se enervează, scoate la rândul său arma, scriitura, şi fute-un ciclu de nuvele numit "Dimineaţa Lunetistului", на прина ...


Sigur că fantasmele mele nu duc la adevăr şi romanul Gheaţa plasat la polul opus faşă de Inimile celor Patru nu asigură un echilibru în mintea mea, inepuizabila violenţă se doreşte ca o eliberare - dacă ghilotina franceză dorea un nou început, o eradicare, o renumerotare, Vladimir Sorokin vrea să o facă prin literatură: "De ce vreţi să omorâţi în real, vă arăt eu în virtual cum se face şi vă excit de o mie de ori mai bine!" pare să-mi spună, ...gata cu acest calvar, hai la joacă!


Nu sunt un iubitor al literaturii violente, este adevărat că pe cărţile lui Vladimir Sorokin ar trebui pus semnul +18, dar pe Gheaţa nu, Gheaţa trebuie citită sugarilor, neînţelegând nimic este de preferat varianta originală, în rusă - este CD, iar sfârşitul acestui roman (ultimul capitol) repetat la culcare.


În romanul Inimile celor Patru nu este timp de culcare, este o căutare, personajele caută cheia unei mari recompense, în jungla umană un om trebuie găsit, dar nu este ecce homo, este conştiinţa unei mari eliberări, ori nu oare asta s-a întâmplat la 1649 în Anglia, cu decapitarea regelui Charles I, în 1793 în Franţa cu decapitarea lui Ludovic al XVI-lea şi mai departe, nu ultima crimă, cu Nicolae al II-lea la Ekaterinburg în 1918, faceţi socoteala sigur iese ceva şi dacă nu, mai tragem o crimă, mai căutăm şi umanitatea întruchipată astfel: cu patru personaje care caută ceva (repet), ele sunt alese ca să acopere într-un fel "omul"; un băieţaş, o adolescentă, un bărbat în toată firea şi un bătrân. Să acopere este o metaforă întocmai ca acea ghicitoare a sfinxului: "cine umblă dimineaţa în patru picioare, la prânz în două şi seara în trei?"


Toate revoluţiile s-au încheiat în sânge, cele de catifea au ascuns în ele alte primăveri violente, prinse în roşu, iar acolo unde lumea s-a săturat de sânge s-a mai tras o catifea, acoperă bine. Până şi K. s-a săturat de procese şi a acceptat de bună voie sentinţa umană.


De aceea în încheiere, scriu că romanul Inimile celor Patru de Vladimir Sorokin, trebuie citit de două ori, de preferabil asezonat cu vizionarea desenului animat Bambi, seara, ca să dormim bine. Dacă prima lectură nu satisface şi nu doriţi să reîncepeţi, vă rămâne Bambi până vă dau lacrimile. Celor care nu m-au înţeles le recomand atunci plângăciosul Psycho, unde, căutându-şi mama în tenebrele unui castelaş, acesta (eroul lui Hitchcock) se joacă cu cuţitul prin măruntaiele oamenilor veniţi să se odihnească. Acum lumea râde la vederea perdelei de plastic ce ascunde nudul tinerei ce face duşul premergător unirii sale cu moartea.

Apariţia cenzurii

Byron, Atena, Mânăstirea Capucină, 12 martie 1811.

Ecouri din Horaţiu

[...]


Dar să privim spre Dramă: zace-nvinsă
De Walpole, în cătuşele lui prinsă! (55)
Corupţia, temîndu-se de ea,
Preferă ca pe scenă să se dea,
Spectacole de operă! Deşi
Chesterfield (56) păruse-a osîndi
Umorul, el ceruse libertate - 
Să nu mai fie piese trunchiate
De nişte nobili bolnavi de migrenă
Sau de vreun şambelan străin de scenă!
Să fie legea ceea abrogată!
Să rîdem iar din plin, ca altădată!
- De lacrimi, avem timp destul, acasă!

[...]

55 - În anul 1737, directorul teatrului Goodman's Fields, i-a prezentat lui Sir Robert Walpole farsa intitulată The Golden Rump (Dosul aurit), care urma să fie jucată în teatrul său. Ministrul a plătit suma care i s-ar fi cuvenit autorului, dar a reţinut manuscrisul, extrăgînd apoi din el pasajele cele mai pline de insulte şi grosolănii, le-a citit în Parlament şi astfel a obţinut aprobarea de a se adopta o lege care să limiteze numărul teatrelor şi să supună toate piesele inspecţiei Lordului Şambelan. Proprietarii de teatru trebuiau să obţină permisiunea Lordul Şambelan pentru orice piesă ce urma să se joace pe scenele lor.

Robert Walpole, Duce de Orford (1676-1745), om de afaceri şi politician englez, şeful partidului Whig, apoi Prim-ministru al Angliei.

56 - Philip Dormer Stanhope, al patrulea Duce de Chesterfield (1694 - 1773), om de stat, diplomat şi om de cultură englez. Byron îl apreciază pentru atitudinea adoptată cu ocazia discutării de către Parlament a Legii Cenzurei (Licensing Act), căreia i s-a opus cu vehemenţă.

Cele scrise mai sus au fost publicate în volumul 2, numit Poezia, din opera marelui Byron, editura Univers, 1986, pag. 18 (versurile) şi pag. 496-497 (notele 55 şi 56)

Contradicţia apare în schimb în vremurile moderne, în care ideea este liberă în comunicaţie, sigur că labirintul numit internet este vast şi ideea de cele mai multe ori rătăceşte, dar o dată ajunsă la destinatarul anonim acesta este fericit, a nu se înţelege că trăieşte o revelaţie.


Cei ce scriu, au o dorinţă, eu am numit-o hedonism al împărtăşirii, poate sună cam ortodox şi cam înghesuit, dar arată bine măcar în aldin.


Putem fi fericiţi şi cu asta; ce ne facem atunci când autorul blogului, numit blogger, se autocenzurează şi o face cu bună ştiinţă?


Felul întâi este dat de exuberanţă, publică în valul freneziei şi de cele mai multe ori o face cu pule-n mături, apoi brusc a doua zi şterge postarea. Dau click pe link şi nu apare decât avertizarea că postarea nu mai este, a fost ştearsă. Curajul nebun de-a scrie cu adevărat ceva a căzut în lâncezeala de-a da Delete, după ce ai apăsat conştient mii de taste, acum mai apeşi una ca să le anulezi pe celelalte. După ce, de la 1700 toamna, unii se zbat ca cenzura să fie eradicată şi cuvântul liber, TU dai Delete -este dreptul tău, este dreptul tău de-a te autocenzura, dar mă întreb; mai are rost să te citesc?! Delete.


Felul doi: Comentariile ne doare, Delete, marş, cu toate că cel ce comentează nu este Anonim (aici mai că aş fi de acord, asta-i altă postare); este cel cu care timp de un an sau doi -mai mulţi uneori, ai comentat împreună.
Nu intrăm în universul trivialităţilor şi al pornografiei, eu scriu de comentarii, ai căror expeditori au deja o personalitate creată de blogul lor, sau de comentariile precedente.

Dar să privim spre Blog cum zace-n jos

Nu mai există Walpole, 

În cătuşe postarea să fie prinsă!

Corupţia proprie dă teama,

temîndu-se că ea,

Va fi pe scenă să se dea,

Spectacole de operă închipuite! Deşi

Chesterfield amuţi de mult să o invite.

P.S. Despre Felul trei, desertul, altădată! :)

Despre teritorii

Povestea "Martor ca o linguriţă" este cunoscută; o ceaşcă de cafea rămasă singură, uitată în bătaia vântului, şi o linguriţă care, sprijinită de aceasta se juca cu soarele ce-şi reflecta razele de-a lungul suprafeţei convexe.


Apare monstrul; un invadator, care se caţără repede pe ceaşcă ameninţând să intre înăuntru. Miroase.
"Un teritoriu bun de invadat!" îşi spuse gândacul.


Apare repede şi Zâna, zborul ei, asemeni unui bondar lacom, o aduce repede pe toarta ceştii, de acolo priveşte monstrul.
Linguriţa, întoarsă, precum am scris subtil, se joacă în continuare cu razele soarelui, le prinde în metalul său strălucitor, şi le aruncă te miri unde, ca mingile de ping-pong ce ating colţul mesei.

Zâna ameninţă intrusul: "Ai grijă, nu ai voie să intri şi să zăbăleşti acestă ceaşcă pură, desenată în linii şi curbe de neînţeles pentru tine!"


Gândacul nimic, ochii lui roşii, avari, asemeni unui peşte răpitor nu băgă în seamă ameninţările Zânei.


Atunci Zâna reluă mai ameninţător:

"Priveşte în faţa ta, Zeul apare, ochii lui goi te vor nimici, vei cădea şi niciodată în această cădere nu vei atinge nimic, va fi o cădere perpetuă!"


Gândacul pare că cedează, dar poate nu din cauza ochilor iviţi în ceaşcă; linguriţa şi-a jucat rolul perfect, a indus imaginea Zeului, holograma universală a dualităţii: perechi gemene de lumină.

De sus, din privirea Zeului, geometria evenimentului arată clar declinul invadatorului.
"Acestea teritorii, pânze întinse care nu au dreptul de a fi cuprinse, fiind desprinse din fiinţe, loc vital în conştiinţe", gândi Zeul.


Morala ne arată că pricinile care cad în seama judecăţii nu ţin de judecător, ci de martor; de felul cum induce acesta un adevăr sau o minciună, sau mai precis de cum îl arată! Mistificarea celor mai largi evenimente a ţinut de lanţul martorului, când acesta s-a rupt, fiecare a dorit acel teritoriu; de aceea astăzi, evenimente de acum două mii de ani ni se par mai exacte decât cele care s-au petrecut în ultimii cincizeci de ani, asta pentru că martorii se joacă cu razele de lumină.

Nu mă pot abţine - din nou Roland Jaccard

Vagabonzi

« Nu scriem cu adevărat decât pe scândura propriului sicriu. Plictisul, pentru cea mai mare parte a autorilor, constă în faptul că, din lipsă de sicriu, ei folosesc o scândură de călcat: cărţile lor sunt adevărate vopsitorii care nu servesc decât la netezirea rufelor murdare ale cititorilor, dându-le iluzia că poartă haine noi.


Cât despre cei care preferă să-şi jupoaie nuditatea, nu le mai rămâne decât să exploreze un deşert la marginile existenţei: sufletul, acest vast ţinut populat de fantome pe care doar scriitura le animă cu un surogat de viaţă. Oricare ar fi personajele pe care un scriitor le dezgroapă din ţinuturile cele mai retrase ale Eului său, el nu oferă niciodată, în definitiv, decât propria sa autobiografie. Putem afirma acest lucru şi despre filosof şi sistemele pe care le elaborează. Există oare altceva decât biografii şi autobiografii?


Autobiografia este un gen pe care ne-ar plăcea să-l rezervăm vagabonzilor. Ei sunt cei care experimentează umilinţa în fiecare zi, ca şi dezinteresul ireparabil al omului faţă de semenii săi. Să scrii fără să fi atins gradul zero al dezgustului ar trebui să fie pasibil de pedeapsa cu închisoarea. Pe un scaun electric ar trebui aşezaţi toţi cei care visează să lase o urmă, expunându-ne povestea grozăviilor pe care le-au trăit. Dacă uneori au dreptul la indulgenţa noastră, la surâsurile noastre complice, la admiraţia noastră piezişă, este pentru că au înfruntat ridicolul... Ceea ce, în final, este o formă de eroism care merită mai multe şi, bineînţeles, aplauzele unor gură-cască.  »

Roland Jaccard, Tentaţia Nihilistă, ed. Bastion 2008, pag.48-49