Viață și destin - Vasili Grossman

http://www.yaplakal.com/forum3/topic720773.html

Partea a II-a 

16 (Binele)

≪„Cei mai mulți dintre oamenii trăitori pe pămînt nu își pun în gînd să definească ≪binele≫. În ce constă el, binele? Binele cui? De la cine provine binele? Există oare un bine general, aplicabil la toți oamenii, la toate neamurile, la toate situațiile vieții? sau cumva binele meu se află în ceea ce e rău pentru tine, binele poporului meu se află în răul pentru poporul tău? Este oare binele veșnic, mereu neschimbat, sau binele de ieri devine astăzi viciu, iar răul de ieri este astăzi bine?

Se apropie vremea Înfricoșătoarei Judecăți, iar despre bine și rău încep să gîndească nu numai filosofii și propovăduitorii, ci toți oamenii, fie ei cu știință sau fără știință de carte.

Dar au propășit oamenii, o dată cu mileniile, în reprezentările lor despre bine? Este comună oare această noțiune pentru toți oamenii, fie ei eleni sau iudei, cum presupuneau apostolii evangheliști? Indiferent de clase, națiuni, state? Ori poate că noțiunea este și mai cuprinzătoare, general valabilă și pentru animale, pentru copaci, mușchi, adică acel ceva, deosebit de cuprinzător pe care Buddha și ucenicii săi l-au cuprins în sfera noțiunii de bine? Acel Buddha care, pentru a îmbrățișa cu binele și dragostea întreaga viață, a fost dator să ajungă la negarea acesteia.

Dar eu văd că reprezentările conducătorilor de orientare moral-filosofică ai omenirii, apărute pe parcursul mileniilor, duc la restrîngerea noțiunii de bine.

Reprezentările creștine, distanțate în timp cu cinci secole de cele budiste, restrîng universul viului la care este aplicabil binele. Se are în vedere nu tot ce este viu, ci doar oamenii!

Binele primilor creștini, binele tuturor oamenilor, a fost înlocuit cu binele doar pentru creștini, iar alături exista binele pentru musulmani, binele iudeilor.

Dar au trecut secole și binele creștinilor s-a divizat în binele catolicilor, protestanților, binele ortodoxiei. Ba chiar și în binele ortodoxiei s-a ivit binele credinței vechi și al celei noi. Iar alături mergeau binele celor bogați și binele celor săraci, alături se năștea binele oamenilor galbeni, negri și albi.

Și mereu divizîndu-se, iată că se năștea binele în cercul unei secte, rase, clase, încît toți cei ce se aflau în afara unei asemenea curbe închise nu mai intrau în cercul binelui.

Și oamenii au văzut că mult sînge s-a vărsat din pricina acestui bine mic și nu tocmai bun bine, în numele luptei acestuia împotriva a ceea ce el, binele cel mic, considera a fi rău.

Iar uneori noțiunea unui asemenea bine a devenit un bici al vieții, un rău mai mare decît răul.

Un asemenea bine este o coajă goală din care a căzut, pierzîndu-se sămînța cea sacră. Cine va readuce oamenilor sămînța pierdută?

Deci ce este binele? Unii spuneau așa: binele este o intenție și acțiunea legată de această intenție, care vizează triumful, puterea omenirii, a familiei, a națiunii, a statului, a clasei, a credinței.

Cei care luptă pentru binele lor particular caută să-i confere acestuia aparența de generalitate. De aceea ei spun: binele meu coincide cu binele general, binele meu nu îmi este doar mie necesar, el este de trebuință tuturor. Făcînd un bine particular, eu slujesc binele general.

În acest fel binele, pierzîndu-și universalitatea, deci binele unei secte, al unei clase, al unei națiuni, al unui stat, tinde să-și aroge o falsă universalitate ca să-și justifice lupta împotriva a tot ceea ce pentru el constituie răul.

Dar pînă și Irod a vărsat sînge nu în numele răului, ci în numele binelui său, al lui Irod. O nouă putere venise pe lume amenințîndu-l cu pierirea pe el, familia lui, favoriții și prietenii săi, domnia lui, oastea lui.

Dar se născuse nu un rău, se născuse creștinismul. Niciodată nu mai auzise omenirea asemenea cuvinte: ≪Nu judecați, ca să nu fiți judecați. Căci... cu judecata cu care judecați, veți fi judecați, și cu măsura cu care măsurați, vi se va măsura... Iubiți pe vrăjmașii voștri, binecuvîntați pe cei ce vă blestemă, faceți bine celor ce vă urăsc și rugați-vă pentru cei ce vă vatămă și vă prigonesc. Și astfel întru totul, precum voiți să vă facă oamenii, faceți-le și voi asemenea; căci în aceasta se află legea și prorocii≫ (Fragmente din Predica de pe munte (Matei, Cap.5; Luca, Cap.6). Dar ce a adus oamenilor această învățătură a păcii și dragostei?

Iconoclasmul bizantin, torturile inchiziției, lupta împotriva evreilor din Franța, Italia, Flandra, Germania, lupta dintre protestantism și catolicism, perfidia ordinilor călugărești, lupta dintre Nikon și Avvakum, asuprirea de veacuri care a apăsat asupra științei și libertății, exterminatorii creștini ai populației păgîne din Tasmania, bandiții care au incendiat satele negrilor din Africa. Toate acestea au costat un număr mare de suferințe mai mare decît fărădelegiile tîlharilor și ticăloșilor care făceau rău în numele răului.

Astfel arată destinul cutremurător și pîrjolitor pentru mintea omenească, al celei mai omenești învățături a omenirii; ea n-a putut evita soarta generală și s-a descompus în cercuri de bine particular, restrîns. Asprimea vieții generează binele în inimile mari: ele poartă binele înapoi, spre viață, animate de dorința de a schimba viața după asemănarea binelui ce sălășluiește în ele. Dar nu cercurile vieții se schimbă după chipul și asemănarea ideii de bine, ci ideea de bine, împotmolindu-se în mlaștina vieții, se fărîmițează, își pierde valoarea generală, slujește vieții de astăzi, fără a o modela după minunatul, însă imaterialul ei chip.≫

Vasili Grossman, Viață și destin, ed, Univers, 2000, pag.344-346

Accidentul de ski

...ficțiunea măsii !

Eu mă mir, voi vă mirați?

Despre accidentul de schi de acum aproape o lună știe toată lumea. Veștile s-au suprapus cu zvonurile sau chiar cu minciunile.
O istorie nebănuită se născu repede din cauza unui accident de schi, ori nu asta așteaptă toată lumea?

Undeva în Vest, o echipă de cercetători inventară un aparat bazat pe infrasunete, prin care se detecta orice destructurare atomică a unui material supus unor șocuri imediate. Casca schiorului accidentat a făcut obiectul unui adevăr al acestui aparat.
Harpa este sistemul geostaționar compus din șaisprezece sateliți staționari deasupra pământului care gestionează vitezele corpurilor ce au viteze mai mari de 50 km/h. Din start omul, umbra sa văzută din satelit, a fost principial considerată obiect. Schiorul cu pricina nu a fost înregistrat deloc ca fiind purtător de vector cu o elongație tradusă de peste 50 km/h.

Din cauza acestui accident bizar, echipe de chirurgi și interniști din întreaga lume și-au dat cu părerea asupra acestui caz. Aparent nu exista nici o vină. Chiar și judecătorii de instrucție din arondismentul respectiv au refuzat în final să dea o vină clară cuiva, fie persoană, fie instituție sau firmă privată. Era vorba de un cumul de evenimente, și într-o conferință de presă, cineva a pomenit de lebăda neagră a lui Taleb, iar un călugăr iezuit prezent a râs.

Permanent  tabloidele emiteau noi știri despre soarta accidentalului și n-ar fi făcut asta, dacă persoana în cauză nu ar fi o celebritate. Din această celebritate s-au născut pe rând; frustrarea familiei, minciuna reporterilor, neputința medicilor, atitudinea celorlalți. Nici nu mai contează ordinea.

În momentul în care schiorul a putut fi transport, inconștient fiind, doctorii au luat decizia de-al muta într-o locație secretă. Familia a fost de acord. Locul a fost ales undeva în Nord, în preajma unui fiord. Și ca o răzbunare împotriva jurnaliștilor ce nu dădeau pace spitalului, asemeni unor lupi, medicii au adus un alt pacient în camera unde fusese schiorul. A fost adus un pacient din Sud.

Când unul dintre jurnaliști a reușit să ajungă în salonul respectiv, travestit într-o infirmieră, acesta a dat alarma media și ca niciodată, la ușile spitalului s-a îngrămădit lumea. Toți puneau întrebări despre schiorul care nu mai era de găsit. Purtătorul de cuvânt al spitalului a liniștit lumea spunând că pacientul a fost transportat undeva în Vest, poate chiar peste Ocean. Deruta creată de veste nu a reușit să-mprăștie imediat toate carele de reportaj din curtea spitalului, în câteva zile totuși, liniștea de dinainte reveni subtil. Și clădirea spitalului apărea ca de obicei sumbră și anonimă.

Doi reporteri mai glumeți, doriră totuși să știe cine este personajul anonim ce a luat locul schiorului și asta poate numai din dorința de a mai scrie cu ironie un nou articol. Astfel au aflat că bătrânelul venea din Sud de lângă orașul ce străjuia vărsarea marelui fluviu. Era printre puținii eroi ce mai trăiau, trecuse prin războiului mondial fiind pilot. Suferea de o aritmie gravă cumulată cu o tensiune intracraniană crescută a cărei cauză se dovedea a fi necunoscută încă.

Astfel reporterii au dat fuga acasă la el și cu acordul nepoților au reușit să cotrobăie podul și să găsească documente inedite din timpul războiului, ba chiar caiete întregi scrise de acesta, reprezentând o memorialistică ce aducea mai mult a un tratat de filosofie. Publicare unor fragmente au stârnit emoții în rândul publicului.

Așadar ne întoarcem din nou la spitalul cu pricina, unde zilele aglomerate și lipsa locurilor de parcare revin, unde întrebările sunt la ordinea zilei. Se dorește un interviu în direct, se fac presiuni mediatice, se amenajează un studio la etajul cinci, foarte aproape de salonul pacientului, devenit acum celebru.

Bătrânelul poate răspunde în direct, în capul oaselor, în pat, sprijinit de spate...

„Binele, ca opoziție față de rău, ne surprinde numai în momentul în care ne cuprinde; de aceea restul celorlalte, ca plăcerea, dorința ... parvin repede, confuzia fiind totală.
În lipsa Binelui ar trebui să fie Răul, dar nu este nimic, este doar plictiseala și monotonia; Răul de care vorbim tot timpul este o sfidare, căci el de fapt nu există și faptul că-l inventăm este o dovadă a neputinței noastre de a face Bine.
Răul acela nevăzut și greu, ce ne bântuie, ce ne doboară de fiecare dată, este vidul...”

Astfel s-au născut o serie de emisiuni, ce au grupat veștile dintr-o lume demult apusă, cunoscută doar pentru foarte puțini. Moșul a ajuns celebru.

Undeva în Nord, schiorul a murit într-o primăvară. Lumea l-a uitat, familia nu, și dorința ei a fost doar în privința venirii unor vremuri în care vreunul dintre nepoți, dacă vor fi, să-i povestească viața, așa cum el la rândul său a aflat-o de la părinții lui.

Unii oameni mor pentru a deveni celebri, alții suferind de această boală pe parcursul vieții mor într-un mare anonimat. De fapt pentru fiecare merită scrisă o carte, pomenit într-un loc, la o dată, cândva, tot timpul.
Eu din Est vă scriu aceste rânduri.

Binele

≪Este deci evident că nici un alt bine care, prin adăugarea unui alt bine în sine, devine mai demn de dorit, nu poate fi binele suprem. Care este atunci acest bine căruia nu i se mai poate adăuga nimic și care să fie, în același timp, accesibil și omului? Căci un astfel de bine este cel pe care-l căutăm.

Cei ce resping argumentul că lucrul spre care tind toate ființele este un bine spun vorbe goale. În ce ne privește, vom afirma că un lucru este ceea ce toată lumea admite că este, iar cine respinge o asemenea convingere cu greu ar putea găsi ceva mai convingător.

Dacă ființele private de rațiune ar fi singurele care aspiră spre plăceri, obiecția lor ar fi cît de cît acceptabilă, dar, cum și ființele raționale manifestă aceeași tendință, ce sens mai poate avea ce spun ei? Dealtfel, poate chiar și la ființele inferioare există un principiu natural bun, superior de ceea ce sînt ele în sine, care tinde spre binele ce le este propriu.≫ *

Aristotel, Etica Nicomahică, X, II, 30.

În filmul „Two Brothers” există un bine al celor sălbatici și lipsiți de puterea armelor de foc, un bine al tigrilor și filmul se termină astfel că tu simți binele lor, ceea ce din punctul acesta de vedere, al binelui, este ceva autentic, aristotelic chiar.

* Aristotel, Etica Nicomahică, ed. Științifică și enciclopedică, 1988, pag.240.

Dorinţa de bine

Putem să definim visul ca o scurtă nebunie şi 

nebunia ca un nesfârşit vis.

Arthur Schopenhauer - Lumea ca voinţă şi reprezentare, Cartea a III-a, cap.36

Statul ia fiinţă pentru a proteja comunitatea, pentru a garanta avutul, odată cu asta iau naştere brusc instituţii care doresc binele celor ce iau parte la viaţa cetăţii. Unele dintre acestea sunt marcate chiar de principiile care le-au dat naştere cum ar fi, religia sau armata, altele, apărute mai târziu, ca justiţia sau sănătatea nu pot acoperi promisiunea, dat că acestea ţin de relativitatea omului, deci binele, în general, este dat de zei şi păzit de oameni.

Tot din primii ani în care comunitatea umană a început să funcţioneze ca stat, a început şi "binele" să fie arătat de cei puternici către cei slabi, popoare care au luat-o înaintea celorlalte ca civilizaţie, le-au marcat în bine. Noi acum le spunem războaie acestor evenimente revelatorii ale binelui, în fapt, de obicei popoarele mai bătrâne sunt geloase pe cele tinere, care duc un trai mai simplu - mai bogat prin asta, mai natural şi mai frumos datorită însăşi tinerei democraţii lipsită de hainele vechi şi ponosite ale birocraţiei şi corupţiei.

Armele cu care ne-am obişnuit să purtăm războaie au dus la violenţe de neimaginat, pe lângă acestea, cealaltă "instituţie a binelui", religia, a reuşit să egaleze scorul, prin propriile instrumente specifice. Când te gândeşti că neavând nici o strategie elaborată, creştinismul s-a născut din binele pe care un ins dorea să-l dăruiască întregii omeniri, chiar şi celei necunoscute - a scris o bulă papală din sec. XIV. Vremurile deosebit de violente au făcut ca acest bine să fie refuzat şi comunitatea de atunci, în marea majoritate, a decis anihilarea fizică a purtătorului de bine universal. De atunci oarecum roata s-a întors şi ca o contrabalansare s-a dorit ca "binele" să fie reîmpărţit - chiar manu militari, acelor popoare care nu sunt conştiente de el, binele devenea astfel în sfârşit universal spre bucuria maselor sărace, un bine unic.

În scurt timp "binele" s-a întors la origini şi în urma repetatelor jafuri numite cruciade, abandonul în regiune a devenit necesar, ochii puternicii religii scrutând acum spre soare-apune şi odată cucerite noi teritorii peste ocean, s-a exportat şi "binele", plata acestui import a constat în imense cantităţi de aur, argint şi artefacte. Cam în această perioadă, "binele" împuţinându-se, s-a mai numit şi "rău necesar", formulă împrumutată mai târziu de toate doctrinele ce dădeau faliment. Şi "răul necesar" a împuţinat populaţia, că nevoia de bine de fapt, s-a risipit în neputinţă.

Culcat la pământ, omul a primit doctrinele politice ca un nesperat ajutor în faţa religiei şi s-a retras cutremurat din faţa ghilotinei; apoi violenţele în numele "noului bine" au explodat, era vorba de data asta de un bine de clasă, sau cu clasă? nu contează. Există mii de cărţi, toate scrise pentru a demonstra acest  "nou bine", de partea cealaltă s-au mai scris cam tot atâtea, şi s-a propagat libertatea unui bine, de toate pentru fiecare, la alegere, la sărit gardul.

După două războaie mondiale, "răul necesar" a fost făcut şi apatia omului de atâta bine l-a întors spre muncă, să reconstruiască tot ce s-a distrus.

Dar "binele" nu a dispărut, acum el este mai subtil, instituţia care-l manipulează se numeşte bancă. Nu mai este nevoie de armate sau religii, doctrine sau clase sociale, binele se împarte astăzi pe carduri şi are dobândă, un alt rău necesar.