miercuri, 27 iulie 2011

Tărâmul ochilor scoşi




De nu ştiu unde şi nu ştiu cum am ajuns pe tărâmul ochilor scoşi. În jurul meu, ca pe o plajă pustie, locul nisipului era luat de ochi, ochi peste tot, unii peste alţii şi toţi o clipă mă priviră, apoi se puseră pe clipit şi clipeau de mama focului, unii cu alţii şi, cu ochii mei cu care vedeam eu nu clipea nimeni.


O vreme n-am clipit şi nisipul măturat de-un vânt m-a pornit, am învăţat chiar să mă dau la vale. Aşa am întâlnit ochii care m-au învăţat să clipesc, şi nu oricum, să înţeleg ceva din clipeala mea şi a celorlalţi.


M-am obişnuit un timp, comunicam stările noastre, peste toate, lipit de orizont era o linie frântă care, urca de la stânga la dreapta ca mai apoi să coboare sau cred că urca de la dreapta. Am început să deosebesc ochii care clipeau ca să-mi spună ceva de ochii rătăciţi, probabil noi veniţi, la fel cum am fost şi eu până am încercat nisipul.


Mult timp mi-am pus întrebarea de ce mă aflu aici şi nu altundeva?! Chestiunea se rezolva în cunoaştere şi cu cât cunoşteam mai mult, amintirile mele căpătau sens; de aceea am potrivit plaja, ca domeniu iniţiatic al venirii mele pe lume şi nisipul ca deschizător şi închizător de lumină.


Întrebarea care dăinuia tot timpul în faţa ochilor mei se referea la linia frântă care o vedeam destul de des şi răspunsurile căpătate nuanţau faptul că acolo este capătul, acolo trebuie să ajungem. De atunci, când am căpătat acest sens, mă străduiesc într-una să-mi mut ochii mai aproape şi chiar era să orbesc, adică să fiu inundat de o lumină ce m-a întors înapoi de unde am plecat, cât pe aci să uit şi să clipesc.


***


În faţa spitalului, doctorul privi căruciorul pentru ultima dată, luă mâna celui care parcă adormit avea capul pus pe tetiera scaunului rulant şi ochii acoperiţi de ochelari fumurii.
- Să ştiţi că ştie tot ce se întâmplă cu el, chiar a vrut să evadeze, s-a târât într-o noapte până în spatele spitalului, noroc că dimineaţa l-am găsit sprijinit de-un arţar, catatonic cu ochii în soare, trebuie să-i protejaţi ochii de lumină puternică.


- Am înţeles că se poate comunica cu el prin clipitul ochilor, urmez acum un curs de specialitate!


- O să fiţi uimită cât de multe ştie, îi plac fiinţele mici care se mişcă încet, am elaborat un film cu o multitudine de imagini din lumea încojurătoare, la vederea albinelor, bondarilor sau a viespilor a părut că le înţelege cel mai bine. Recomand să privească un stup de albine sau vreun cuib de viespi, lucru rar în zilele noastre, dar cred că a ajuns să comunice prin clipit cu acestea.

11 comentarii:

  1. Te joci sau doar mi se pare?
    :)

    RăspundețiȘtergere
  2. citat
    « Atacîndu-şi sistemul psihic, "sediul gîndirii sale", bolnavul psihotic nu reuşeşte să mai comunice cu ceilalţi prin intermediul simbolurilor (simbol, în limba greacă, înseamnă "legătură"); funcţia simbolică este vătămată, nimicită. "A numi obiectele lumii într-o manieră acceptibilă, scrie Solomon Resnick, reprezintă a consimţi la un compromis, a participa la un contract cu această societate"; în ceea ce-l priveşte, schizofrenicul refuză adesea acest compromis, acest contact. Toate legăturile dintre obiecte sunt atacate.

    Psihanaliştii care tratează psihotici se sprijină pe partea sănătoasă a Eului lor, aceea capabilă de introspecţie. În transferul său asupra analistului, psihoticul repetă, de cele mai multe ori, relaţia pe care a avut-o cu obiectele sale primare.»

    Roland Jaccard, Nebunia, Editura de Vest, 1994, pag.123

    RăspundețiȘtergere
  3. Tocmai!
    :)
    Ne jucăm de-a psihologia sau e literatură?

    RăspundețiȘtergere
  4. Opţiunea ta pentru dovezi, mai ales pentru cele care traduc cel mai limpede realitatea, fac ca dictonul creştin "crede şi nu cerceta" să fie desuet, nu mărginesc prin asta dacă eşti sau nu o practicantă creştin-ortodoxă sau, pur şi simplu ai ca hobby religia în care te-ai botezat, dar mă miră! La fel cum de obicei văd pe cei (foarte tineri chiar) care coboară treptele Catedralei Metropolitane vorbind la celular în draci; atacând interlocutorul cu expresii de genul: "Hai la o băută!", "Dacă nu-mi dă banii-i rup gâtul!", "Vin acum să i-o trag!"... apoi repede o cruce cu cealaltă mână că tocmai ce-au ieşit din lăcaşul Domnului.


    P.S.
    vezi indivizii ce fac, mai bagă un pocinog, dă bine! ;)

    RăspundețiȘtergere
  5. Nici-nici!
    Voiam doar să ştiu cum să abordez eu lectura respectivă: ca psiholog sau ca cititor de ficţiune. Să citesc dpdv al celui care are o serie de cunoştinţe în domeniu şi să abordez textul ca pe o referire la un caz, sau să savurez metaforele, lăsând deoparte aspectul ştiinţific, în care sintagma "crede şi nu cerceta" nu-şi găseşte locul.
    :)

    RăspundețiȘtergere
  6. Tocmai de aceea am dat citatul de mai sus. Textul ţine de psihiatrie, dar ca orice ficţiune se diluează în faţa realului care, este mult mai dureros.

    Sigur că metaforele îşi au locul lor, am putea scrie că asta se întâmplă din cauza locurilor goale pe care cuvintele nu le pot ocupa în mintea noastră, întocmai ca acele cuiburi părăsite, ce în umbra serii ascund fantome zburătoare.

    RăspundețiȘtergere
  7. Cine sunt mai nebuni: ei sau noi? Mintea lor nu mai funcţionează pe coordonatele stabilite, adică normale. Dar este normalitatea o garanţie a sănătăţii? Este mintea noastră sănătoasă doar prin simplul fapt că este "normală"?

    Diferenţa, până la urmă, dintre ei şi noi, nu este esenţială sau profundă. Doi nebuni, de-o parte şi de alta... şi două fiinţe vii.

    RăspundețiȘtergere
  8. Cred că ideea de nebunie ţine doar de aspectul pe care-l dăm individului, acest spectru este suma mentalităţilor noastre. Sigur că în alte vremuri îl ardeam pe rug - pe cel care era, cică posedat, acum încă nu reuşim să stabilim echilibrul, cu toate că din spate vine puternic o minoritate artistic-culturală care face pasul şi ne artă un alt fel de viitor.

    RăspundețiȘtergere
  9. Aici este aspectul nebuniei reale şi cel al nebuniei simbolice. Un geniu este de multe ori un nebun (metaforic vorbind), el scapă definiţiei noastre de "normalitate".

    Dincolo de asta, eu cred că noi suntem chiar mai mult decât mintea, eul nostru trece de raţiune. De aceea am scris că diferenţele sunt neesenţiale. Dar aici intrăm într-o zonă sensibilă şi nu vreau să deschid o polemică, că mi-ai zis deja părerea ta pe tema asta... :)

    RăspundețiȘtergere

mesajele anonime nu se citesc