Cum înţelegem ce citim la Vladimir Sorokin

pentru Octavian Soviany

« În The Life of Samuel Johnson (Viaţa lui Samuel Johnson), James Boswell relatează un incident petrecut în timpul reprezentării piesei lui Johnson, Irene (1736): eroina trebuia să rostească două versuri având o coardă de arc înfăşurată în jurul gâtului, dar spectatorii au strigat "Crimă!" de teamă că viaţa actriţei era în pericol. Ruşinată, aceasta a fost nevoită să alerge în culise, şi astfel, spune Boswell, ironic, a rămas în viaţă. »


Suntem la mai puţin de o sută de ani de Cromwell, Anglia şi-a reconsiderat valorile, violenţa a fost mutată. Se mută în colonii, la est şi la vest, poporul returnează violenţa în teatru neştiind că s-a reinventat sclavia, pe scurt, de fapt nu mai doreşte decât să râdă şi să se distreze.


Istoria a înregistrat cele mai mari masacre estimând de fiecare dată numărul victimelor, altfel cuvântul masacru cădea în derizoriu şi de aceea artiştii care au trăit acele etape violente nu s-au lămurit dacă este bine să scrie despre acele violenţe pe faţă sau să le mascheze - masca violenţei sexuale a marchizului de Sade ni se pare astăzi demodată, întrebuinţată doar în festivaluri de carnaval, ca cele de la Veneţia, Rio de Janeiro sau mai ştiu eu pe unde? Totuşi, unele popoare au simţit violenţa propagându-se la scară largă, în toată adâncimea umană a societăţii create atunci, violenţa neîncetând să se repete, eliptic, catastrofic, ca o cometă ce apare în  aproprierea imediată a pământului: Rusia, căci aici am vrut să ajung. Gulagul nu l-au inventat comuniştii, era de pe vremea ţariştilor, iar povestea cu orbirea celor ce au proiectat şi zidit marea catedrală a Kremlinului este reală, lipsesc nuanţele.


Vladimir Sorokin este un scriitor care nu mai vrea demult să-şi salveze personajele, chiar şi la cererea publicului, mai aplică o lovitură sau un glonte în capul celui care; prostesc apare, chiar aiurea şi nevinovat în paginile romanelor sau nuvelelor pe care le scrie. Nimic nu este scuzabil, făptura umană descrisă de acest scriitor este apariţia violentă a unei noi societăţi, care blamând-o pe cea anterioară, se preface că nu ştie ce este puşca cu lunetă. Vin repede americanii şi ne trag un film romantic cu sniperii de la Stalingrad, Sorokin vede filmul şi se enervează, scoate la rândul său arma, scriitura, şi fute-un ciclu de nuvele numit "Dimineaţa Lunetistului", на прина ...


Sigur că fantasmele mele nu duc la adevăr şi romanul Gheaţa plasat la polul opus faşă de Inimile celor Patru nu asigură un echilibru în mintea mea, inepuizabila violenţă se doreşte ca o eliberare - dacă ghilotina franceză dorea un nou început, o eradicare, o renumerotare, Vladimir Sorokin vrea să o facă prin literatură: "De ce vreţi să omorâţi în real, vă arăt eu în virtual cum se face şi vă excit de o mie de ori mai bine!" pare să-mi spună, ...gata cu acest calvar, hai la joacă!


Nu sunt un iubitor al literaturii violente, este adevărat că pe cărţile lui Vladimir Sorokin ar trebui pus semnul +18, dar pe Gheaţa nu, Gheaţa trebuie citită sugarilor, neînţelegând nimic este de preferat varianta originală, în rusă - este CD, iar sfârşitul acestui roman (ultimul capitol) repetat la culcare.


În romanul Inimile celor Patru nu este timp de culcare, este o căutare, personajele caută cheia unei mari recompense, în jungla umană un om trebuie găsit, dar nu este ecce homo, este conştiinţa unei mari eliberări, ori nu oare asta s-a întâmplat la 1649 în Anglia, cu decapitarea regelui Charles I, în 1793 în Franţa cu decapitarea lui Ludovic al XVI-lea şi mai departe, nu ultima crimă, cu Nicolae al II-lea la Ekaterinburg în 1918, faceţi socoteala sigur iese ceva şi dacă nu, mai tragem o crimă, mai căutăm şi umanitatea întruchipată astfel: cu patru personaje care caută ceva (repet), ele sunt alese ca să acopere într-un fel "omul"; un băieţaş, o adolescentă, un bărbat în toată firea şi un bătrân. Să acopere este o metaforă întocmai ca acea ghicitoare a sfinxului: "cine umblă dimineaţa în patru picioare, la prânz în două şi seara în trei?"


Toate revoluţiile s-au încheiat în sânge, cele de catifea au ascuns în ele alte primăveri violente, prinse în roşu, iar acolo unde lumea s-a săturat de sânge s-a mai tras o catifea, acoperă bine. Până şi K. s-a săturat de procese şi a acceptat de bună voie sentinţa umană.


De aceea în încheiere, scriu că romanul Inimile celor Patru de Vladimir Sorokin, trebuie citit de două ori, de preferabil asezonat cu vizionarea desenului animat Bambi, seara, ca să dormim bine. Dacă prima lectură nu satisface şi nu doriţi să reîncepeţi, vă rămâne Bambi până vă dau lacrimile. Celor care nu m-au înţeles le recomand atunci plângăciosul Psycho, unde, căutându-şi mama în tenebrele unui castelaş, acesta (eroul lui Hitchcock) se joacă cu cuţitul prin măruntaiele oamenilor veniţi să se odihnească. Acum lumea râde la vederea perdelei de plastic ce ascunde nudul tinerei ce face duşul premergător unirii sale cu moartea.