Dorinţa de bine

Putem să definim visul ca o scurtă nebunie şi 

nebunia ca un nesfârşit vis.

Arthur Schopenhauer - Lumea ca voinţă şi reprezentare, Cartea a III-a, cap.36

Statul ia fiinţă pentru a proteja comunitatea, pentru a garanta avutul, odată cu asta iau naştere brusc instituţii care doresc binele celor ce iau parte la viaţa cetăţii. Unele dintre acestea sunt marcate chiar de principiile care le-au dat naştere cum ar fi, religia sau armata, altele, apărute mai târziu, ca justiţia sau sănătatea nu pot acoperi promisiunea, dat că acestea ţin de relativitatea omului, deci binele, în general, este dat de zei şi păzit de oameni.

Tot din primii ani în care comunitatea umană a început să funcţioneze ca stat, a început şi "binele" să fie arătat de cei puternici către cei slabi, popoare care au luat-o înaintea celorlalte ca civilizaţie, le-au marcat în bine. Noi acum le spunem războaie acestor evenimente revelatorii ale binelui, în fapt, de obicei popoarele mai bătrâne sunt geloase pe cele tinere, care duc un trai mai simplu - mai bogat prin asta, mai natural şi mai frumos datorită însăşi tinerei democraţii lipsită de hainele vechi şi ponosite ale birocraţiei şi corupţiei.

Armele cu care ne-am obişnuit să purtăm războaie au dus la violenţe de neimaginat, pe lângă acestea, cealaltă "instituţie a binelui", religia, a reuşit să egaleze scorul, prin propriile instrumente specifice. Când te gândeşti că neavând nici o strategie elaborată, creştinismul s-a născut din binele pe care un ins dorea să-l dăruiască întregii omeniri, chiar şi celei necunoscute - a scris o bulă papală din sec. XIV. Vremurile deosebit de violente au făcut ca acest bine să fie refuzat şi comunitatea de atunci, în marea majoritate, a decis anihilarea fizică a purtătorului de bine universal. De atunci oarecum roata s-a întors şi ca o contrabalansare s-a dorit ca "binele" să fie reîmpărţit - chiar manu militari, acelor popoare care nu sunt conştiente de el, binele devenea astfel în sfârşit universal spre bucuria maselor sărace, un bine unic.

În scurt timp "binele" s-a întors la origini şi în urma repetatelor jafuri numite cruciade, abandonul în regiune a devenit necesar, ochii puternicii religii scrutând acum spre soare-apune şi odată cucerite noi teritorii peste ocean, s-a exportat şi "binele", plata acestui import a constat în imense cantităţi de aur, argint şi artefacte. Cam în această perioadă, "binele" împuţinându-se, s-a mai numit şi "rău necesar", formulă împrumutată mai târziu de toate doctrinele ce dădeau faliment. Şi "răul necesar" a împuţinat populaţia, că nevoia de bine de fapt, s-a risipit în neputinţă.

Culcat la pământ, omul a primit doctrinele politice ca un nesperat ajutor în faţa religiei şi s-a retras cutremurat din faţa ghilotinei; apoi violenţele în numele "noului bine" au explodat, era vorba de data asta de un bine de clasă, sau cu clasă? nu contează. Există mii de cărţi, toate scrise pentru a demonstra acest  "nou bine", de partea cealaltă s-au mai scris cam tot atâtea, şi s-a propagat libertatea unui bine, de toate pentru fiecare, la alegere, la sărit gardul.

După două războaie mondiale, "răul necesar" a fost făcut şi apatia omului de atâta bine l-a întors spre muncă, să reconstruiască tot ce s-a distrus.

Dar "binele" nu a dispărut, acum el este mai subtil, instituţia care-l manipulează se numeşte bancă. Nu mai este nevoie de armate sau religii, doctrine sau clase sociale, binele se împarte astăzi pe carduri şi are dobândă, un alt rău necesar.