 |
| Vagabonzi |
« Nu scriem cu adevărat decât pe scândura propriului sicriu. Plictisul, pentru cea mai mare parte a autorilor, constă în faptul că, din lipsă de sicriu, ei folosesc o scândură de călcat: cărţile lor sunt adevărate vopsitorii care nu servesc decât la netezirea rufelor murdare ale cititorilor, dându-le iluzia că poartă haine noi.
Cât despre cei care preferă să-şi jupoaie nuditatea, nu le mai rămâne decât să exploreze un deşert la marginile existenţei: sufletul, acest vast ţinut populat de fantome pe care doar scriitura le animă cu un surogat de viaţă. Oricare ar fi personajele pe care un scriitor le dezgroapă din ţinuturile cele mai retrase ale Eului său, el nu oferă niciodată, în definitiv, decât propria sa autobiografie. Putem afirma acest lucru şi despre filosof şi sistemele pe care le elaborează. Există oare altceva decât biografii şi autobiografii?
Autobiografia este un gen pe care ne-ar plăcea să-l rezervăm vagabonzilor. Ei sunt cei care experimentează umilinţa în fiecare zi, ca şi dezinteresul ireparabil al omului faţă de semenii săi. Să scrii fără să fi atins gradul zero al dezgustului ar trebui să fie pasibil de pedeapsa cu închisoarea. Pe un scaun electric ar trebui aşezaţi toţi cei care visează să lase o urmă, expunându-ne povestea grozăviilor pe care le-au trăit. Dacă uneori au dreptul la indulgenţa noastră, la surâsurile noastre complice, la admiraţia noastră piezişă, este pentru că au înfruntat ridicolul... Ceea ce, în final, este o formă de eroism care merită mai multe şi, bineînţeles, aplauzele unor gură-cască. »
Roland Jaccard, Tentaţia Nihilistă, ed. Bastion 2008, pag.48-49
