 |
Paul Klee
(1879-1940/Swiss)
Private Collection
Am introdus intenţionat "sprea" în titlu, greşeala mea, indicaţia dorită se referea la direcţia care, odată aleasă se dovedeşte a fi prea scumpă: "spre" cu "prea", graba elocvenţei a născut cuvântul. Rotundul oratoricii şi întoarsa retoricii ar putea suplini ideatic titlul: multe pot suplini pe celelalte, toate în felul lor sunt de neînlocuit, de aceea în final pot scrie că nu m-am grăbit, pur şi simplu am scris.
Povestea mea începe cu o dorinţă; felul în care omul aplecat de ani răspunde tuturor dorinţelor celor cărora le-a dat viaţă. Omul nostru simte că se pierde, în ceea ce el crede ca fiind ultima clipă, se apucă de donat, de împărţit, de mulţumit, o reflectare prin care crede că mai poate câştiga în ultima rundă cu viaţa ceva pe acest pământ. Este aici o întâlnire a senectuţii cu vigoarea unei societăţii care-l acoperă, îi doreşte pensia, casa, avutul agonisit; toate repede, ca un zar aruncat, totul ca un râu care trecut te traversează într-o lume a hazardului: pensia s-ar putea să nu o mai iei, casa este vândută de mult de prezumtivii moştenitori, conturile devalorizate.
Vine vremea când trebuie să te aşezi, în felul orizontal, în acel fel în care trebuie să priveşti totul de la orizontală; verticala este pentru cei tineri!
Vine vremea când simpatizezi cu spectacolul oferit de 180 de grade, ştiţi mersul biped ne oferă doar 90 de grade, să fie asta o descătuşare a înţelepciunii oferite de anii care te culcă la pământ?
Oferta vieţii constă de fapt în unghiul pe care datorită vârstei nu-l poţi cuprinde. Atunci când te poţi roti, ai devenit suflet. Că suflet, pentru mulţi suflet însemnă spirit, sau simulacru al persoanei ce-a existat; asta chiar nu mă interesează, totul se revarsă în unghiul final în care el şi-a văzut existenţa.
Paul Klee, într-o imagine în care a unit omenescul, adică ziua cu noaptea, mişcarea cu repausul, dorinţa cu visul, în final de ce să nu scriu că a unit soarele cu luna, a reuşit să-l culce pe om, pentru ca el să vadă la 180 de grade. Ori eu în acest azil, pe care copii mei mi l-au cumpărat cu preţul existenţei mele, nu reuşesc să fac asta, sunt privat de ceea ce se numeşte, simplu, libertate.
Am vândut tot pentru a acoperi datoriile copiilor şi ei drept răscumpărare a zilelor mele m-au internat, căci ăsta este cel mai bun cuvânt, m-au internat la un azil. Aici zilele mi-s numărate şi scriu asta din unicul motiv că, de fapt, aceşti torţionari, slujbaşi ai acestui stabiliment necrofil, nu mă lasă să privesc viaţa la 180 de grade.
