Apariţia cenzurii

Byron, Atena, Mânăstirea Capucină, 12 martie 1811.

Ecouri din Horaţiu

[...]


Dar să privim spre Dramă: zace-nvinsă
De Walpole, în cătuşele lui prinsă! (55)
Corupţia, temîndu-se de ea,
Preferă ca pe scenă să se dea,
Spectacole de operă! Deşi
Chesterfield (56) păruse-a osîndi
Umorul, el ceruse libertate - 
Să nu mai fie piese trunchiate
De nişte nobili bolnavi de migrenă
Sau de vreun şambelan străin de scenă!
Să fie legea ceea abrogată!
Să rîdem iar din plin, ca altădată!
- De lacrimi, avem timp destul, acasă!

[...]

55 - În anul 1737, directorul teatrului Goodman's Fields, i-a prezentat lui Sir Robert Walpole farsa intitulată The Golden Rump (Dosul aurit), care urma să fie jucată în teatrul său. Ministrul a plătit suma care i s-ar fi cuvenit autorului, dar a reţinut manuscrisul, extrăgînd apoi din el pasajele cele mai pline de insulte şi grosolănii, le-a citit în Parlament şi astfel a obţinut aprobarea de a se adopta o lege care să limiteze numărul teatrelor şi să supună toate piesele inspecţiei Lordului Şambelan. Proprietarii de teatru trebuiau să obţină permisiunea Lordul Şambelan pentru orice piesă ce urma să se joace pe scenele lor.

Robert Walpole, Duce de Orford (1676-1745), om de afaceri şi politician englez, şeful partidului Whig, apoi Prim-ministru al Angliei.

56 - Philip Dormer Stanhope, al patrulea Duce de Chesterfield (1694 - 1773), om de stat, diplomat şi om de cultură englez. Byron îl apreciază pentru atitudinea adoptată cu ocazia discutării de către Parlament a Legii Cenzurei (Licensing Act), căreia i s-a opus cu vehemenţă.

Cele scrise mai sus au fost publicate în volumul 2, numit Poezia, din opera marelui Byron, editura Univers, 1986, pag. 18 (versurile) şi pag. 496-497 (notele 55 şi 56)

Contradicţia apare în schimb în vremurile moderne, în care ideea este liberă în comunicaţie, sigur că labirintul numit internet este vast şi ideea de cele mai multe ori rătăceşte, dar o dată ajunsă la destinatarul anonim acesta este fericit, a nu se înţelege că trăieşte o revelaţie.


Cei ce scriu, au o dorinţă, eu am numit-o hedonism al împărtăşirii, poate sună cam ortodox şi cam înghesuit, dar arată bine măcar în aldin.


Putem fi fericiţi şi cu asta; ce ne facem atunci când autorul blogului, numit blogger, se autocenzurează şi o face cu bună ştiinţă?


Felul întâi este dat de exuberanţă, publică în valul freneziei şi de cele mai multe ori o face cu pule-n mături, apoi brusc a doua zi şterge postarea. Dau click pe link şi nu apare decât avertizarea că postarea nu mai este, a fost ştearsă. Curajul nebun de-a scrie cu adevărat ceva a căzut în lâncezeala de-a da Delete, după ce ai apăsat conştient mii de taste, acum mai apeşi una ca să le anulezi pe celelalte. După ce, de la 1700 toamna, unii se zbat ca cenzura să fie eradicată şi cuvântul liber, TU dai Delete -este dreptul tău, este dreptul tău de-a te autocenzura, dar mă întreb; mai are rost să te citesc?! Delete.


Felul doi: Comentariile ne doare, Delete, marş, cu toate că cel ce comentează nu este Anonim (aici mai că aş fi de acord, asta-i altă postare); este cel cu care timp de un an sau doi -mai mulţi uneori, ai comentat împreună.
Nu intrăm în universul trivialităţilor şi al pornografiei, eu scriu de comentarii, ai căror expeditori au deja o personalitate creată de blogul lor, sau de comentariile precedente.

Dar să privim spre Blog cum zace-n jos

Nu mai există Walpole, 

În cătuşe postarea să fie prinsă!

Corupţia proprie dă teama,

temîndu-se că ea,

Va fi pe scenă să se dea,

Spectacole de operă închipuite! Deşi

Chesterfield amuţi de mult să o invite.

P.S. Despre Felul trei, desertul, altădată! :)