Cei care aduc groaza - eseu despre perdantul radical

Aş fi vrut să nu pomenesc niciodată de această carte, apărută în traducere la noi în 2007, carte-eseu scrisă de Hans Magnus Enzensberger, reconsider acum ideea, totuşi eu n-am să scriu nimic, ci doar am să copiez din prefaţa scrisă de Gabriel H. Decuble şi anumite pasaje scurte din carte.
Prefaţa are şi un nume:


Furor et patientia
Enzensberger şi noua tipologie intelectuală germană


« Dacă imagologia latină pusese deja, prin Lucan, acea etichetă războinicilor germani -deloc culantă, dar cu valoare propagandistică, menită să inspire admiraţia temătoare -, cum că ar fi încarnarea unui Furor teutonicus care-i face redutabili în luptă, atunci secole întregi de cultură germană au încercat, -conştient sau nu- să demonstreze această etichetă. Nu că memoria colectivă germană ar fi atât de bună!


Dar locuitorii penisulei italice au avut grijă să reitereze clişeul, adăugîndu-i, pe parcurs, şi inevitabile nuanţe peiorative, aşa încât "rabbia tedesca" (Petrarca) avea să devină, pentru papalitate de exemplu, o permanentă invocată justificare pentru insuccesele proprii Ce era de făcut la nord de Alpi? Unii au opus rafinamentul baroc (Martin Opiz), alţii profunzimea (Meister Eckhart), alţi nobleţea umanist-estetică (Schiller), alţii raţionalitatea serenă (Kant). Câţiva  care au decis că "nu pot altfel" (Luther) nu i-au opus nimic, ci şi-au asumat clişeul, căutând să vadă, mai curînd, ce avantaje ascunde el [...]


A făcut-o şi Hans Magnus Enzerberger (n. 1929), din moment ce a ţinut să redefinească, la rândul lui "furia" în sens binomic:


Trebuie furie şi răbdare,
pentru a sufla în plămânii puterii
acea pulbere fină a morţii, măcinată
cu grijă de cei ce au învăţat multe,
de cei ce sunt exacţi, de tine.


Citatul provine din, probabil cel mai cunoscut text poetic al lui Enzerberger: Pentru manualul de liceu (apărut deja în volumul de debut Apologia lupilor - contra mieilor, 1957, volum receptat la vremea sa ca o "răbufnire juvenilă"). Poezia lui Enzerberger traducea într-un limbaj liric de o simplitate dezarmantă angoasele individului într-o societate încă urmărită de experienţele totalitarismului şi recrudescenţa acestora sunt forme mascat democratice (defăimare publică, moarte civică etc.), angoase al căror leac nu mai puteau fi predicele moralizatoare abundând de metafore, ci probitatea conştiinţei istorice, descărnând semnificaţia evenimentului până la banala contingenţă:


Nu citi ode, fiule, citeşte mersul trenurilor:
el este mai exact.


[...] Prin urmare, furia nu are sens, la Enzerberger, decât secondată, în mod paradoxal de răbdare. O furie bine dozată, "exactă", eliberată doar în momentele-cheie, dar menţinută perpetuu în subteran ca un legato existenţial - de parcă ar fi concepută de Bach, ca partitură pentru clavecin! Înţeleasă fie ca autocorecţie, fie ca păstrare a argumentelor peremptorii pentru mai târziu, pentru o mult sperată înfruntare finală, care totuşi -cel mai plauzibil! - nu va veni niciodată, furia este mobilul absolut pentru o nestinsă creativitate. [...]» *

Gabriel H. Decuble

Cei care aduc groaza


II


Nimeni nu se interesează de bună voie de perdantul radical. Faptul se bazează pe reciprocitate. Căci el nu loveşte în jur cât timp este singur -şi este foarte singur; el nu atrage atenţia - s-ar zice că e mut, că dormitează. Dar atunci când se face observat şi este trecut  în acte, el declanşează o iritare care nu e departe de spaimă. Căci simpla sa existenţă le aminteşte celorlalţi cât de puţin ar lipsi pentru ca şi ei să aibă aceeaşi soartă. Poate că perdantului nu i s-ar refuza ajutorul, numai să se dea odată bătut. Dar el nu se gândeşte la asta şi nu arată ca şi cum s-ar lăsa ajutat.


Perdantul serveşte multor profesii ca obiect de studiu şi temei de existenţă. Psihologii sociali, asistenţii sociali, specialişti în politică socială, criminologi, terapeuţi şi alţii, care nu se privesc ca făcând parte dintre perdanţi, ar fi fără el şomeri. Dar, cu toată bunăvoinţa, clientul rămâne opac în ochii lor. [...]


III


Dar poate că cineva vrea să-l înţeleagă pe perdantul radical ar trebui să pornească de mai departe. Progresul nu a înlăturat mizeria oamenilor, dar a transformat-o în mod considerabil. În ultimele două sute de ani, societăţile mai eficiente şi-au câştigat drepturi, aşteptări şi pretenţii noi. Ele s-au debarasat de reprezentarea unui destin implacabil; au pus noţiuni precum "demnitatea omului" şi "drepturile omului" pe ordinea de zi; au democratizat lupta pentru recunoaştere şi au deşteptat aşteptări de egalitate pe care nu le pot îndeplini; şi, totodată, au avut grijă ca inegalizarea să fie demonstrată tuturor locuitorilor planetei timp de 24 de ore pe zi pe toate canalele de televiziune. De aceea, orice progres a făcut ca oamenii să fie mai lesne de decepţionat. [...]


V
[...]
Dincolo de istoria conceptului, omenirea nu pare să fi luat niciodată în considerare că propria viaţă ar fi trebui să treacă dreptul bunul suprem. Toate religiile timpurii puneau jertfa omenească la loc de cinste; mai târziu, martirii erau veneraţi. (Potrivit maximei fatale a lui Blaise Pascal, n-ar trebui să se dea credinţă "decât martorilor care se lasă ucişi".) În majoritatea culturilor, datorită dispreţului faţă de moarte eroii au dobândit faimă şi onoare. Până la bătăliile materiale din Primul Război Mondial, elevii liceelor clasice aveau de învăţat pe dinafară rău famatul vers din Horaţiu, după care ar fi dulce şi glorios să mori pentru patrie. Alţii afirmau că practicarea navigaţiei este necesară, nu şi să trăieşti, şi încă în timpul Războiului Rece existau oameni care strigau: "Mai bine mort decât roşu". Iar în condiţii întru totul civile, ce ar trebui să credem despre echilibriştii pe sârmă, practicanţi ai sporturilor extreme, automobilişti, cercetători polari şi alţi candidaţi la suicid?"


Hans Mgnus Enzerberger, Cei care aduc groaza - eseu despre perdantul radical, ed. Art, 2007.