O vizită în capitală

Există oare o reţetă prin care turistul neavizat să fie corupt de realitatea pe care o vizitează şi nu de idealul albumelor fotografice sau a ghidurilor de călătorie? Nu.

Am surprins Bucureştiul întocmai ca pe acestă imagine din stânga, care este tot din Bucureşti.(!) O parte veche care coboară sau urcă în mintea locuitorilor şi partea cea nouă, dreaptă, alunecoasă, care se joacă cu vechiul, joc prin oglindire,  noul având nişe greu de înţeles ce apar ca nişte dungi verticale de aproape jos până aproape sus. Dacă ar fi să explic ce sunt acestea, ce semnificaţie le dau; aş scrie că aria aceasta, extrem de netedă,  reprezintă toată lumea doritoare, orbitoare, ce face ca oraşul-capitală să epateze, să se arate ca o metropolă modernă. Nişele reprezintă pe cei care şi reuşesc asta, o arie foarte restrânsă şi mai jos chiar, acolo unde oglindirea vechiului trece peste acestea, sunt cei care fac asta real -cultural, ştiinţific, uman, cam  o treime din aria nişelor.


Jos pe stradă, sunt maşini, multe, chiar prea multe. Bucureştiul nu este oraşul câinilor vagabonzi, sau al celor oportunişti; nu este oraşul politicului sau al culturalului: este oraşul maşinilor auto. Printre maşini, este adevărat, vezi câini vagabonzi, vezi afişe culturale, sau reclame politice, dar în maşini vezi oameni politici, femei frumoase, tinerii ambiţioşi şi de fapt, toate dorinţele ascunse ale capitalei.

Bucureşti este un oraş-contrast, un oraş care, sigur, fără să vrea s-a remodelat. Eclecticul, ca să nu scriu amestecul, nici mix-ul, căci prin eclectic doresc să evidenţiez şi parte novatoare, stimulul tânăr, sentimentul ambiţios de cunoaştere, care toate etajate, presate, intercalate, arată cam aşa:


Dinspre Palat, dinspre noul sticlos, urcă Carol I pe o limuzină germană, trece uşor de ţeapă, iar în urma sa calul lasă ceva în ţeapa ridicată, un semn de deznădejde a justiţiei. În spate o bancă, semn al trecerii oricărui eveniment prin bancă, prin bani. Jos, ceea ce este foarte important, un tânăr, şofer al limuzinei germane, vorbeşte la telefonul celular. Ceea ce vorbeşte nu ne interesează, dar ceea ce este sigur, este deosebit de important.

Este un oraş cosmopolit zic mulţi despre Bucureşti, un oraş pe care eu l-am văzut împărţit în două, cei de sus luminaţi tot timpul, având un imens noroc că trăiesc într-un oraş în plină ascensiune, iar mult mai mulţi, jos într-o penumbră permanentă, visând la cele de sus.


Am colindat din Piaţa Romană până în Unirii, din Cişmigiu până pe Moşilor; la Universitate se lucrează, la Teatrul Naţional se lucrează, vis-a-vis de Ciclop, peste Magheru, o clădire stă să cadă, este o coajă de ou. Kilometri întregi de fire aeriene sunt înlocuite cu fibră optică trasă prin canale. De pe Doamnei până jos spre Dâmboviţa, Centrul Vechi (sau Istoric) este un şantier, totuşi sunt terase deschise şi pline de lume după-masa; în zona Băncii Naţionale reconstrucţia arată bine de tot. Numai că mai este mult şi tocmai că multul acesta este dat de încetineală, de vorbăria şi discuţiile care se încing în jurul fiecărei gropi, în timp ce excavatoristul fumează elegant în cabina de comandă aflată undeva sus. La Arhitectură, în curtea interioară este întrecere de roabe, molozul este scos cu două roabe, sigur vor termina poimâine.

De sus, o pisică neagră priveşte totul, ochii ei galbeni încercă să privească această lume altfel decât o pradă şi nu reuşeşte. Am încercat să pricep la rândul meu un singur lucru: dacă omul poate schimba Bucureştiul sau Bucureştiul îl schimbă pe om? Am rămas la ultima variantă.

O altă întrebare care mi-a trecut prin gând le privea pe femei: dacă Bucureştiul are femei frumoase? Are, are multe femei frumoase; poate că o parte sunt venite din toată ţara, examenele nu s-au terminat, deci studenţii încă sunt prin facultăţi.


Oportunităţile pe care ţi le o oferă un oraş mare fac pe mulţi tineri să  încerce să lucreze aici, nu numai să înveţe. Şi aşa, peste toate, pot spune că sunt foarte multe femei frumoase, cochetăria este la ea acasă, chiar dacă multe dintre tinere confundă culorile şi cantităţile optime de parfum, dar sunt acele frumoase care ştiu şi fac totul pentru ca măcar privitul să te lase în afara timpului.

Un bilet care-ţi rezolvă viitorul costă cinci lei. Un şoarece alb ţi-l alege. Fără să fie nimic excesiv în mesaj, ai şi şase numere propuse pentru a juca la Loto.
În marea de oameni în care te învârţi în Capitală poţi fi foarte singur; degeaba reclamă chelnerii ideea că nimeni de fapt nu-i observă, ei devenind prin meseria lor nişte stafii ce servesc oameni, în Bucureşti nici chelnerii nu-i observă pe oameni, poate criza-i devină, dar sunt străbătuţi de-o amabilitate rece, extrem de turistică aş nota.

Noaptea ascunde mult dintr-un oraş. Bucureştiul se poate bucura cel mai mult, centrul său fiind invadat de lumină. Spaţiile neiluminate sunt şi cele ce nu trebuie să se vadă. Aşa discret apare un alt Bucureşti.


Referitor la mersul în noapte, pomenesc că pericolul cel mai mare vine de la trotuare, te poţi împiedeca foarte uşor şi în timpul ploios ascund adâncimi de nebănuit.

Unul din avantajele acestui mare oraş, este tinereţea. Oraşul apare tânăr prin tinerii care cutreieră pretutindeni. Magazinele mari au personal tânăr, restaurantele la fel. Seara găseşti tineri îmbrăţişaţi, tineri care se caută şi un asemenea fenomen nu are cum să nu-l fericească pe cel ce-l observă.

Poate că ochiul atent găseşte prea multe posibilităţi în favoarea unei critici dezavantajoase oraşului, merită ca ochiul atent să înveţe şi să distingă valoarea, să vadă ceea ce merită şi să nu uite ceea ce lasă de dorit, acel ochi va fi un far ce va educa de fapt mintea omului.

Scriu asta, pentru că odată ieşit din hotel, am avut întâmplarea să dau de Muzeul Literaturii Române. Însăşi marele afiş m-a avertizat asupra părerii care o arunc asemeni bumerangului. Lovind prada, instrumentul de vânătoare cade, logica pentru care a fost construit nu apare; în schimb să primeşti tu însăţi lovitura seamănă că verifici teoria. Mai ales când un bust stă şi te priveşte.