Tacitus - Moartea lui Seneca - o veste

http://jameslogancourier.org/media/1/20060530-seneca.jpg

Cuvânt ajutător
adaptare după Analele lui Tacitus

La şaizeci şi trei de ani Seneca nu mai privea politica ca un răsfăţ filosofic, apariţiile publice era rare deja, sănătatea devenea şubredă, în schimb mintea rămânea foarte ascuţită.
Tribunul cohortei pretoriene, Gavius Silvanus - primeşte poruncă de la împăratul Nero să-l întrebe pe Seneca dacă recunoaşte faptul că datorită celor spuse de Natalis; face parte din conspiraţia lui Piso.
Răspunsul lui Seneca fu recunoscut de împărat datorită faptului că în nenumăratele rânduri acesta -Seneca, a repetat că "libertatea este mai presus decât slugărnicia" şi atunci Nero i-a trimis tribunului întrebarea dacă Seneca e pregătit pentru a primi de bunăvoie moartea. Atunci tribunul i-a confirmat că n-a surprins la Seneca nici un semn de teamă, nici un fel de tristeţe în vorbele sau în privirile lui.
De aceea tot el primi poruncă să se întoarcă şi să-i vestească moartea.
Se spune că tribunul nu s-a dus direct la Seneca, ci a trecut pe la prefect (istoriseşte Fabius Rusticus), care prefect "datorită ticăloşiei de care prin voia ursitei toţi dau dovadă" -scrie Tacitus, l-a sfătuit pe tribun să îndeplinească porunca împăratului. Dar şi Silvanus făcea parte din conjuraţie, totuşi "contribuia cu toate acestea la creşterea fărădelegiilor, pentru a căror răzbunare şi el însuşi se învoise".


"Totuşi, Silvanus s-a codit să dea drumul glasului şi să-l privească în faţă pe Seneca şi l-a trimis pe unul din centurioni care să-i vestească cea din urmă năpastă: moartea."


Trebuie ştiut faptul că Seneca l-a educat pe împărat de când acesta a fost un copil şi dovezi clare de participare a acestuia la complot nu existau.


citat
Tacitus - Anale, Cartea a XV-a, 62-64


62   [...]
[Seneca] « ...Ce altceva îi mai rămîne lui Nero după uciderea mamei şi a fratelui său decît să adauge la [noianul] fărădelegilor şi omorîrea educatorului şi îndrumătorului său? »


63   După ce a rostit aceste cuvinte şi altele asemănătoare, Seneca îşi îmbrăţişează soţia şi, simţindu-se apăsat puţin de groaza clipei de faţă, o roagă şi stăruie [din tot sufletul] să-şi pună frîu durerii şi să n-o socotească veşnică, ci să-şi rabde mai departe viaţa în dorul după soţul ei şi în mîngîieri neprihănite, avîndu-şi ochii aţintiţi asupra vieţii sale trăite în virtute.


Soţia sa, dimpotrivă, îi declară că şi ea e pregătită de moarte şi-i cere călăului să-i curme şi ei viaţa. Atunci Seneca, nevrînd să stea în calea slavei ei şi, în acelaşi timp, ca să nu lase pradă batjocurii şi ruşinii pe cea pe care o îndrăgise mai presus de orice, îi grăi astfel:


« Eu ţi-am arătat cum să-ţi dobîndeşti în viaţă mîngîierile ei; tu însă rîvneşti mai degrabă la cinstea morţii. Eu nu te pot opri să dai această pildă. De aceea să ne înfruptăm amîndoi deopotrivă din tăria bărbăţiei în faţa acestei despărţiri de viaţă atât de curajoase; tu însă, prin sfîrşitul tău, ai parte de şi mai multă glorie  ».


După aceste cuvinte, cu acelaşi pumnal îşi deschid amîndoi venele braţelor. Seneca, pentru că din gîrbovitu-i trup şi hrănit cu cumpătare sîngele se scurgea prea încet, şi-a tăiat şi venele coapselor şi a pulpelor. Şi, istovindu-se din pricina cumplitelor chinuri, îşi povăţuieşte soţia să nu-şi piardă cumpătul datorită durerii sale şi să nu-şi irosească nici puterea răbdării, privindu-i zbuciumul, şi o îndeamnă să se ducă în altă odaie; şi pentru că în cele din urmă clipe ale vieţii sale, cuvîntul îi izvora din belşug din gură, Seneca, chemîndu-şi scribii, le dictă foarte multe lucruri, pe care socot că nu e nevoie să le reproduc eu, răstălmăcindu-le cum mă pricep, cîtă vreme au fost aduse la cunoştinţa tuturor prin propriile sale cuvinte.


64   Nero însă, fiindcă nu-i purta nici un fel de pică soţiei lui Seneca, şi pentru ca nu cumva [prin moartea ei] să crească şi mai mult revolta oamenilor împotriva-i din pricina cruzimii sale, dă poruncă ca Paulina să fie oprită să-şi dea duhul. La cererea soldaţilor, sclavii şi liberţii lui Seneca îi leagă acesteia venele braţelor, îi opresc sîngele, dar nu se ştie dacă ea nu-şi pierduse cunoştinţa. Căci, aşa cum e gloata, gata să creadă tot ce e mai urât, n-au lipsit unii care să fie convinşi că Paulina, cîtă vreme s-a temut că Nero va fi neînduplecat, a căutat să-şi cîştige renumele însoţindu-şi soţul pe drumul morţii, dar apoi, ivindu-i-se nădejdea iertării, s-a lăsat ademenită de bucuriile vieţii; căci, după această întîmplare, ea a mai adăugat vieţii sale vreo cîţiva ani, păstrînd în chip vrednic de laudă amintirea soţului ei; Paulina rămăsese şi cu faţa şi cu mădularele de-o asemena paloare, încît oricine îşi da seama că din fiinţa ei s-a scurs de mult de tot suflarea vieţii.


Între timp, Seneca, fiindcă moartea zăbovea să se arate, îl roagă pe Statius Annaeus, care vreme îndelungată îi dovedise o prietenie sinceră şi pricepere în arta medicală, să-i pună la îndemînă acea otravă pregătită de mai înainte prin care cei osîndiţi la moarte de judecătorii cetăţii Athena îşi puneau capăt zilelor . [este aluzie la Socrates care a băut cucută fiind găsit vinovat - vezi şi otrăvirea lui Socrates în Phaidon de Platon, nota trad.]


În cele din urmă, Seneca a intrat într-o baie caldă şi, stropindu-şi sclavii din preajma sa, le-a rostit aceste vorbe: « Închin această apă lui Jupiter Eliberatorul ». Apoi, după ce fu transportat în camera de baie şi intră în baie, muri înăbuşit de aburii ei [fierbinţi]. Trupul lui Seneca fu ars fără vreo ceremonie de înmormîntare. În felul acesta dăduse el îndrumări anume, căci chiar pe atunci cînd era foarte bogat şi atotputernic se gîndise la sfîrşitul său.


_________________________________________
Tacitus, Anale, ed. Ştiinţifică, 1964, pag. 569-570.