Lumină mută

Era seară. Din cauza asta te-ai fi așteptat la o liniște. Și nu era liniște. În colțul blocului, acolo unde umbra era deasă; se sădea ceva. De acolo plecau zgomotos skate-rii. Din cauza asta lumea ocolea locul. Noi n-am ocolit și-am trecut de-a dreptul; pe lângă ceasul floral, spre parcul în renovare. O bicicletă de circ ne tăie calea răsucindu-se; ne-am ferit.

În parc totul era întors pe dos, aleile lipsite de pavaje, copaci răsuciți de excavatoare, tufișurile culcate. Undeva lângă o cracă atârnată m-am pișat; prea multă bere. În timpul diluviului m-au uitat de unde venisem și în lumina palidă a reflectoarelor stradale i-am făcut pe cei doi skateri cum venind din umbră s-au prins unul de celălalt, târâindu-se reciproc până când ea i-a făcut semn lui să se oprească.

M-am aplecat și-am ridicat din nou privirea, ea și-a dus degetul la buze, vertical; el și-a prins genunchiul cu mâinile. Ea l-a mângâiat când el deja era așezat pe vine.

Curios, m-am apropiat, și în zgomotul pe care ceilalți, oarecum asurzitor deja devenea, m-am uitat la cer, acolo unde soarele fără picioare se târa după orizont, de unde o lumină crepusculară invada priveliștea: lumină care devenea mută.