Pe lângă arborescentul Hesse de la Tessin

Hesse:
„Se întîmplă cîteodată în viață, ce se mai întîmplă în restul ei nu are nici o importanță, se întîmplă cîteodată să te simți cuprins de fericire, să simți că ești împlinit pe de-a-ntregul și mulțumit. Poate e bine că acest sentiment nu durează prea mult. Poate e bine că acest sentiment statornic, stăpîn, răspunzător pentru fîșia ta de pămînt, pentru toți cei cincizeci de pomi roditori, pentru cele cîteva straturi de flori, pentru smochinii și pentru piersicii tăi.

Culeg în fiecare dimineață cîțiva pumni de smochine,...” *

Smochine de sfârșit de august de la Nea Macri, Athica, Grecia

Nu lipsesc la întrunirile pe care anonimii din capul meu le au -fără nici o legătură cu matematica, cu felul meu de a fi.

Este o alternativă la Fight Club -de parcă eu aș fi primul ce descrie vocile, de parcă Ioana d'Arc ar fi fost prima. De parcă afazia odată instalată datorită sindromului Meniere nu depersonalizează. Ceea ce căutăm găsim, ne lipsește probabil voința pentru a încheia căutarea, sau poate mai sigur, clipa aia de rătăcire, de lipsă a sunetelor pe care natura ni le îndreaptă pe drumul cel bun.

Am avut ocazia să posed două săptămâni o livadă de smochini. Se afla undeva în nordul Athinei, la Nea Macri. Clipele în care colindam printre cele trei feluri de smochini; negri, bruni și portocalii alcătuiesc astăzi căutarea merelor de aur din grădina Hesperidelor. Într-o vorbă românească; „Ce știe țăranul ce-i șofranul!”

Suntem la sud de Marathon și diminețile izvorăsc din Egeea. Lumina se întinde câteva ore pe muntele de marmură Pentelis, privesc în fața mea, peste valea seacă de arșiță, un cimitir rar. Sunt acele momente de pauză în care arcul luminos încă nu te-a atins, tu fiind în umbră. Pe partea cealaltă, a colinei cu fața spre Orient, lumina acoperă totul. Apoi, într-o clipă răsare și soarele tău, de pe case, de peste arbori și-ți întinde niște umbre lungi amețitoare, tremurătoare în vântul viu de dimineață.

Ce trezim acum?
Pe celălalt, mai viu, mai lăuntric, mai ascuns, mai dibace, mai neascultător, mai afazic.


_____________________________________

Toamnă târzie la Tessin, Hermann Hesse
* Luna în oglinda apei, proză universală contemporană, Astra, 1988, pag.102.

Umbra

 

≪Raportul acesta va avea forma unei istorisiri,

deoarece pe planeta mea natală am fost învățat,

încă din copilărie, că Adevărul este un produs al imaginației.

Un fapt incontestabil poate fi acceptat sau respins după felul în care este relatat;

aidoma acelei neasemuite bijuterii organice din mările noastre,

care strălucește pe pieptul unei femei, dar,

purtată de o alta, pălește și se preschimbă în colb.

Faptele nu sunt mai solide, mai coerente și mai reale decât perlele.

Dar sunt la fel de sensibile.≫

Ursula K. Le Guin, Mâna stângă a întunericului, primele rânduri

Convins că este împotriva tuturor, exclamă că Umbra pleacă!, în timp ce restul observau că: Umbra vine. Explică fenomenul retragerii, al aplecării, al îmbătrânirii, și nimeni din cei prezenți nu-l dezaprobă. Omul, cu cât înaintează în vârstă își retrage toate, completă în final.

Peisajul din fața lor se decolora în lumină, este Adevărat că în Umbră toate se vedeau clar și nuanțat, dar asta numai datorită luminii indirecte, observă cineva. Acolo unde cineva pleacă, altcineva vine... se mai auzi pe urmă.

Dar acest peisaj este minunat tocmai din cauza venirii sau plecării cuiva, a Umbrei sau a Luminii. Peisajul acesta este o gară cu o singură destinație: Luna..., reflectă un bătrân.

Ba nu, răsare Soarele! reluă o fetiță.

Acest portativ de imagini, structurat exact în felul în care privind mereu la stânga -privești apoi în sus, cuprinde ceea ce natural (și face parte din întregul realism contemporan) se întâmplă în țara măslinilor, a Adevărului, a marmurei, a plimbării, a Zeilor, dar și a lui Dumnezeu.

În față, muntele Pentelikon (Pentelis).

Smochine-n iarnă

Pentru smochine iarna a venit prea repede, ar fi trebuit să se coacă demult, sau poate că n-au putut și au rămas verzi. Oricât încearcă de ani de zile, smochinul nu reușește să ducă fructele până la capăt, dar vina nu-i aparține.

Aclimatizarea durează, singurătatea dovedește exilul, smochinul visează la țările lui calde. Un dor îl cuprinde fiind neputincios, nefolositor, a devenit plantă decorativă. Uneori mă gândesc intens la starea asta, și nu găsesc nici o cale de ieșire, existență înghețată, să fii mereu tânăr și verde, ce minciună.