Către corăbii

În spate, pe țărm, Nea Macri, sus Pentelikon, aici Marathonas

„Cîte-mpliniseră-aceia ce-apoi s-au tot dus la corăbii.

Ei, cînd ajunseră unde-i luară lui Hector iscoada,

Frîiele trase-Odyseu și oprit-a pe loc telegarii,

Iară Tydide, sărind la pămînt, ridică și îi dete

Armele însîngerate, și iarăși pe cal aburcat-a:

Bice dădu a purcede, iar caii zburară în voie,

Tot către svelte corăbii -cum dor le era să ajungă.”

Homer, Iliada*

Dorința este privire, din privire se naște dorința.

Oricum ar fi, tragem cu ochiul, cu mirosul, privim sânul, locul de unde încep toate, suntem tereștri.

Ar fi altfel să privim marea ca pe-o dorință și dintr-o privire să mirosim sânul de apă sărată.

Să vedem corabia ca pe-o evadare. Să fim lacuștri, nu tereștri și totuși să mânăm caii noștri, strânși cu căpăstrul și zăbala încordată în antebrațul nostru către corăbii, de acolo să zburăm pe valuri.

Să fie asta o definiție a libertății?

_________________________________

Homer, Ιλιάδα, Iliada 10 -Dolonia, 525-531, ed Paideia, 2009, trad. Dan Slușanschi

Forme perfecte - arici de mare

Fără țepi, nu sferici, mai degrabă aplatizați, scheletele aricilor de mare devin obiecte de artă.

Un fel de fosile, ei acum arată cuirasați, nituiți, asemeni unor farfurii zburătoare ale căror copii au fost executate de artizani medievali. Culorile sunt desăvârșite și aduse la suprafață, aceste schelete strălucesc viu în soarele arzător. Am strâns o cutie mare pe parcursul unei vacanțe, uneori seara mă joc cu ei, sunt de diferite mărimi și de diferite culori.

Am să fac un teatru pentru aceste umbre ale mării, am să decorez și-am să le încânt culorile cu peisajul artificial al unei scene. O lanternă le va lumina jocul, spectacolul. Teatrul va fi unul mut, asemeni liniștii abisale din care provin, fără zgomot, poate doar așa un țiut de ureche, ce îl simte timpanul când corpul se avântă la adâncimi subacvatice de câțiva metri. O lumină va trece meteoric, apoi din nou, așa ca o reflexie a nisipului amorf depus de milenii pe fundul unei mări agitate de istorie.

Sunt ochi peste tot

„Sunt ochi peste tot!”, cântă politicienii. Teama bântuie, Marele Palat numit al „Poporului”, este numai Ochi, o arhitectură a ochilor. Sunt „ochi peste tot”; clipește până și femeia de serviciu.

”Seara asta mâncăm ochi!”, îmi spune mama.

”Ai ochi numai pentru aia!”, îmi spune iubita.

„Numai ochii-s de ea!”, îmi spune sora.

Și când colo, ochii sunt atât de masculini, așa cum eu i-am privit în mare venind unul după altul, sau venind uniți -tot în ochi, uitându-se la mine, privind la mine, toate acestea pentru o clipă. De atunci am rămas cu ochii acolo, lipiți de marginea mării, ai valului, ai stâncii, dorind să privesc ochii.

De unde atâta libertate?

Vedere de la Capul Sunion, în spate fuiorul Cicladelor

S-a scris şi se scrie despre libertate cu furtunul pompieristic, metaforele abundă, înţelesurile scufundă orice radicalism, se dau definiţii adică; puţini însă au declarat şi au arătat libertatea!


Pot să afirm că eu am văzut libertatea: mai sus, în imagine, în toată imaginea; se vede libertatea.


Pot da şi adresa, numai că la această oră şi la această zi cred că a plecat deja, bântuie prin lume şi prin conştiinţele oamenilor, mai repede ca Moartea.


Cât a durat?
Exact cât am putut să o prind în aparatul de fotografiat, mai ţin minte bine şi acum emoţia întâlnirii şi a privirii. Clipa pe care unii o numesc revelaţie şi pentru alţii are structură divină la mine a avut culoarea albastră, contrar obiceiului de a fi tristă datorită culorii şi acum mă bucur că am trăit-o.


Ştiu ce ar fi trebuit să urmeze, dar dacă ar fi fost aşa, atunci cine mai scria acum, pentru că nebunia la cei nebuni durează exact cât trebuie şi are lungimea pronosticată de comportamentul schizoid. Cazul de faţă este normal cu un puternic instinct de conservare.


Am consimţit doar să-mi reamintesc.

Perla neagră

Perla a crescut de parcă în ea se amestecau toate gândurile lumii.
Când n-a mai putut, scoica s-a crăpat şi-atunci negrul a cucerit purpura.