Când apa s-a desăvârşit în vapori s-a ivit ceaţa; atunci copiii au spart poarta, au rupt zăvoarele şi-au pătruns.
Timpul s-a umflat şi i-a prins, dar ei n-au simţit asta şi au continuat să alerge.
Nimic din ceea ce era în jurul lor nu a creat în ei vreo frică, vreo panică, pentru că ei erau copii.
Erau la sfârşitul civilizaţiei, acolo unde omul matur a abandonat lupta. Erau în buza prăpastiei de unde mai departe nu începe nimic, formele acolo încetează a se trasa singure în contururi: pentru că urmează ceaţa.
Pentru că nu seamănă cu nimic, să amintim numai de primul atac nuclear de acum 65 de ani: Hiroshima!
câteva generaţii cu pielea în ceaţă după hiroşima. să luăm aminte, nu-i aşa? să dăm copiilor ce e al copiilor, porţi deschise in care mintea lor să plănuiască eolienele zilei de mâine. dacă noi intre timp nu vom plănui o alta hiroşimă...care se simte putin cate putin cand mancam, cand ne imbracam, cand luam medicamente si mai ales cand devenim dependenti de niste cutiute mici, insignifiante, numite televizoare.
RăspundețiȘtergereCred că ai dreptate!
RăspundețiȘtergereDacă îţi spun că n-am cablu, n-ai să mă crezi!
asta inseamna ca ai mai mult timp pentru niste cosuri cu migdale, numite carti...si ca ai si mai mult timp pentru a prinde zmeie, adica pentru viata...avea dreptate Brancusi spunand ca vom muri cand copii nu fi vom mai
RăspundețiȘtergereda, Brâncuşi este un spirit liber şi când are timp de mine, mă mai bântuie puţin, aşa, cât să-mi alunge ţânţarul, încet, fără să mă trezească...
RăspundețiȘtergere