Atelierul celui ce creează

Arta s-a născut datorită instrumentelor; obiectele făcute de om pentru a-i desăvârși creația.
În jurul Marelui Obiect identificăm Micile Obiecte.
Putem defini obiectele creaționiste în două categorii, ca fiind măsura și lovitura.
Cineva mă obligă să pomenesc și de strânsura.
Altcineva de împunsătura.
Abandonez repede categoriseala pentru a mă îndrepta spre creație.
Pentru asta îl întreb pe Marele Creator care posedă Marele Atelier, dacă există creație?

— Creația este o definire a non-realității, uneori a perfecțiunii acesteia în realitate, alteori o mare frustrare, dar tot a realității.

— La ce bun atunci non-realitatea?
—Tocmai că ne ajută să înțelegem realitatea.

— Adică dacă o operă de artă este distrusă, ea dispărând din realitate, putem fabrica instrumente pentru a o reprezenta în non-realitate, ca un produs al realității?
— Exact, în principal așa ne putem referi la artefacte, care au definit o realitate trecută și care acum se găsesc într-un soi de aură muzeistică nedefinită în prezentul nostru obiectiv.

— Și dacă niște tineri vopsesc un zid și a doua zi alții, comunitatea, municipalitatea, șterg acea reprezentare vopsind-o în alb, cum se poate interpretata; este o creație? este o non-realitate?
— Eu cred în primul rând că este un protest. Cea mai desăvârșită imagine a unei ideologii este protestul. Atunci când reușim să transpunem protestul în chiar o imagine grafică, reușim să creăm o punte în ceea ce se numește idee și ceea ce se numește dorință, sau invers.

— Adică?
— În final este un soi de manipulare a ideii în care protestul poate lua ființă prin creație; este o chestie nobilă de fapt, îți pierzi timpul, materialele; îți riști un soi de reputație, libertatea chiar, sau poate în final așteptările. Liniștea că ai făcut ceva, și care nu mai există.

Aliterație geografică

Delphi, teatrul și templul

Cel puțin o dată pe an, dacă nu se întâmplă așa, atunci sigur un eveniment important a stricat repetiția.
Este interesant că teatrul este mai sus -ca altitudine, decât templul. Îmi închipui tragediile, când la vederea cuțitului personajele strigau în noapte și acel sunet tăvălea valea Pleistos asemeni furtunilor pline de fulgere prinse de phaidriatide.

Teatrul; exhibiția oamenilor în afara realității enunțând realitatea, oglindirea.
Nu există un plan comun între religie şi teatru.
Ceea ce ascunde religia apare în teatru.
Ceea  ce teatralizează prorocii dispare în teatru.

Urcând muntele aștept vârful. În teatru apare tot timpul o așteptare, dacă ea convine publicului, autorul este bun, invers -neînțeles, autorul este hulit. Peste câțiva ani sau secole, autorul este repus în drepturi, publicul -contemporan de data aceasta, a înțeles mesajul. În cazul Zeului, regia este alta. Statuia lui este sfărâmată și locul lui este luat de alt Zeu, identic cu el de fapt, o oglindire.

Ceea ce oamenii nu pricep din religie este că teatrul este fiul religiei și acest fiu este mai puternic și mai viabil astăzi decât religia însăși, mama fiind pe moarte.

Ne interesează ceea ce urmează, epilogul, Zeul în firea lui nu deconspiră sfârșitul, teatrul -în felul său, are această datorie.

Urcați la Delphi de fiecare dată când sunteți în apropiere. Și Timișoara este foarte apropiată. În zilele când scriu, un drum până la vechiul Tomis, poate dura până la Delphi; de la Timișoara.

Parabole ce intersectează realitatea

La Spitalul de Boli Infecțioase de la Pădurea Verde se renovează saloanele bolnavilor (se poate verifica printr-o vizită intempestivă). Zidarul Vasile mi-a povestit că la patru zile după ce el și echipa sa termină câte un salon, bolnavii sunt mutați în cel nou renovat. Salonul nu este nici pe departe uscat, dar nu contează pentru cei cu boli de plămâni mai ales. Unii mai mor, îmi spune Vasile, așa că mutarea devine mai ușoară. 
Habar n-aveți ce se-ntâmplă în spitale cu plămâni, ne servește apoi din nou Vasile.


Profesorul de Arte Marțiale i-a explicat micului elev că datorită lui știe să se bată, că tot datorită lui a devenit mai tare (ca psihic), că de fapt fără el -în cantonament, se rătăcea fără să aibă habar că omul există doar datorită talentului său de a exista. Micul Elev a înțeles și a întrebat maestrul cum se poate recompensa pentru aceste daruri? Și Maestrul a zis că la rândul său dorește să primească un dar de la el. Micul Elev a întrebat din nou; ce dar?
Ei vezi, tu vara asta mergi la mare, eu nu am să merg (motivele nu-i erau revelate), vreau de la tine, ca spirit tare ce ești deja, să-mi aduci de la mare, cât mai multe țâțe!
Cum adică, întrebă Micul Elev?
Vreau să faci cât mai multe poze cu femei fără sutien, în poze să se vadă țâțele!
Astăzi, când Micul Elev veni la antrenament, urcând scările cu nesaț, sus, în capul lor; Profesorul de Arte Marțiale l-a-ntrebat de poze:
Mama vă aduce pozele, eu am făcut una cu mobilul și-am luat o palmă, asta pentru că eram atât de aproape.

Femeia a oprit mașina în dreptul casei, dar înainte de asta, între arborii ornamentali, i s-a părut că vede pe cineva stând jos. S-a enervat de-a dreptul!
Când s-a coborât din mașină, a văzut o băbuță -pe care chiar a recunoscut-o, care stătea în cur, și care nu se mai putea scula. Băbuța a alunecat la nivelul trotuarului dintre cele două case prin care o țeavă traversa trotuarul pentru a lăsa apa pluvială să se ducă spre stradă, și de acolo în canal.
La întrebarea dacă a pățit ceva?
Băbuța a răspuns:
Că nu se poate scula!
Și femeia a ajutat-o să se ridice. Prin asta, femeia a constatat că băbuța era mult mai ușoară decât fiica ei de clasa a III-a.
Pe unde umbli așa? întrebă femeia.
Mă duc la cimitir, și așa era, căci la două străzi distanță de cele povestite era Cimitirul Rusu Șirianu -noi acum ne aflăm pe strada Eneas -cel care și-a cărat tatăl în spate pentru a-l salva ...
Acolo îmi este bărbatul...
...și fiul...
și fiica, continuă băbuța.

Primul semn

http://fuckyouverymuch.dk/post/20796126806/we-disobey-the-rules 

Ulysses' gaze - To vlemma tou Odyssea

in memoriam Theodoros Angelopoulos

Dar ce știm noi?
Unica, sublima, dar și radicala formă de cunoaștere este realitatea.
Mai departe: visul, trecutul, viitorul, dorința și alte meșteșuguri cu care păcălim realitatea, se pierd treptat în vârtejul vieții zilnice, apoi murim.


Vine așa câteodată un film la vale, îmi mai trage una, mă mai trezește, mă mai apleacă și așa îmi trece vremea... vedeți acest film, căutați cine este (cine a fost) Theodoros Angelopoulos, nu aveți de ce să regretați nici o clipă, acum ce să mai scriu? Vizionare plăcută!