Heraion

Olympia, Grecia

Între pini somptuoși, a căror corolă aeriană seamănă cu o conopidă uriașă -verde, găsim în primele ore ale dimineții templul Herei de la Olympia. Este lesne de ghicit austeritatea dorică, datorită coloanelor din fronton, dimensiunea edificiului se poate aproxima repede.

Din același unghi, sus pe vârful acoperișului, un alt soare ne-ar fi privit și acum. Această dublă dimensiune solară, cea reflectată, peste cea ivită în centrul atenției noastre, creează caracterul divin al aureolei. Un obiect iluminat lateral, aflat chiar mai jos puțin decât sursa luminii, ne va dezvălui un caracter legat de cel care l-a creat, de arhitect și chiar de constructor, este un soi de aplecare de unde -ridicându-se, vedem dimensiunea reală și antică. Cele descrise țin de lumina lumânării, de iconografie, dar tot respectul pentru acestă artă creștină, alții înaintea lor, au expus bidimensionalul natural tridimensionalului cu ajutorul luminii laterale. De aceea, în fața noastră, cele trei coloane sunt în același plan la prima vedere.

Muzeul Olympia, Grecia

De aceea lumina, sub un anumit unghi, ascunde esențialul - sau îl descoperă.
Dionysos face parte din trupul zeului Hermes, protecția divină îl aureolează.
Acceptarea totală; Herakles într-un templu al Herei: ar contrazice hybrisul, răzbunarea, celebrarea călătoriei, dinamica, mișcarea.

În absența urii, bucuria ar cucerii locul, dansatorii s-ar pierde în neant, neopriți de zidul metafizic al principiului locului interzis.

Chip

≪În Grecia, remarcă Gernet, „ceea ce este sursă de impuritate și cauză de interdict poate fi obiect obligatoriu de consacrare”. În fapt, tinerele din Atena îi ofereau zeiței Artemis cea dintâi  rufă pătată de sîngele lor menstrual, iar hainele femeilor moarte în timpul nașterii îi erau consacrate tot lui Artemis și preotesei ei, Ifigenia din Brauron.≫

Roger Caillois *

Copilul lucrează lutul și dă forma și expresia acestuia în felul unui interdict.
Chip. Ochii negrii, gura adâncită și aprins de roșie, pomeții ieșiți clar și astfel că din tânăra frumoasă pe care micul artist o dorea, iese o babă slută și rea. Dar noi nu vrem să vedem asta, ci vedem că opera micului artist este o reușită, un obiect de studiu, pentru noi, bineînțeles. Copilul se întoarce la joaca lui.
Femeia pe care o văd îmi amintește de primitivismul neolitic, a trecerii de la piatră spre metal. Acolo unde nu se căuta o expresie artistică, ci realizarea unei forme. Identificarea cu ceilalți, cu zeii.

* Roger Caillois, Omul și sacrul, Nemira, 2006, pag.52