Vânătoarea

Secolul curbat al traiectoriilor date de harpoane poate fi uitat, vânătoarea poartă prelegeri ce țin de existență și nu de moarte. Toate iubirile eroice ce privesc trofee zac epuizate în muzee roase de molii. Interesul poartă anvergura cunoașterii, al dialogului, al petrecerii; a conștientului trecutul prin filtrul partenerilor prezenți.

Pylos -pescari

Am impresia imediată că pescarii au observat ceva și aparent imaginea are unghiul ascuns în subsol, în legendă, în ceea ce ulterior poți afla din alte surse, din alte idei.

Moby Dick este prezent și orice atracție marină te poate purta într-acolo, orice plasă pescărească poartă urma unei mușcături mortale, ca și orice pescar pe care frica l-a mutat pe țărm.

Am asistat la flecăreala celor doi corsicani cu privire la peștele mic și umed.
Pe departe istoria cicatricilor a fost ocolită, recursul eroic uitat, dialogul stopat.

Nu există o realitate a uscatului și o realitate a mării compatibile în adevăr; Atlantida aparține mării și Zeii aparțin uscatului, povestea lui Poseidon ține doar de o împărțire, iar Ocean depășea înțelegerea valorii de o mie.

Omul pe mare este un rătăcit, un exilat purtat de vânt și valuri, pe care destinația a încercat să-l pună-n drepturi, să-i dea valoare. Destinația, scopul călătoriei ține de parcurs, de poveste, de eroism; așa ne întoarcem la traiectoria inițială a poveștii noastre. Ne întoarcem la observație, la detaliu, la nori și la soare, la navigație.

Eseul meu scurt este despre călătoria eu-ului printr-un prezent absolutizat de informație, abrutizat de falsitatea prezentării acestei din urmă informații: informația.

Nu Ulise pe insula vrăjitoarei Circe a fost indus în eroare asupra realității și a pierdut trei ani pentru a-și relua călătoria?! Călătoria = drumul spre Itaka.

Cred că pe insula nimfei Calypso a pierdut mai mult, unde Zeus într-un acces de umanitate l-a eliberat.

Atunci ce dorim dintr-o poveste? Ceea ce ne poate orbi imediat orice înțelegere și trecerea în uitare a felului existențial de a fi om, sau căutarea unui adevăr ce ne poate purta peren într-o călătorie homerică nemuritoare?!

(Futui ce pleonasm triplu poate fi: „peren într-o călătorie homerică nemuritoare”)

Marea sărbătoare a vânătorii

imagini din Muzeul de Arheologie și Istorie Națională Athina, Grecia

În spatele zidurilor ciclopice de la Tirint, prin tunele spre curțile interioare, pe scări spre încăperile înalte, apar pe ziduri, imagini in fresco ale unei vieți trăite de oamenii unui timp numit perioada miceniană.

În Peloponez, de la Trozena la Argos, Tirint spre Micene, peste Arcadia spre Pylos, până jos spre Creta, în insulele mării ioniene, o mare civilizație și-a trăit evul, construind și navigând. Au cucerit această parte din lume dăruindu-i cele mai nesăbuite povești de dragoste, cele mai nimicitoare războaie și în încheiere poate cele mai mari incendii.

Astfel ne apare cum era femeia pe atunci, poate prețuită mult mai mult decât mai târziu, și scenele în care aceasta apare ne agită imaginația și ne oglindește uimirea noastră.

≪În Itaca, nici măcar semeții pețitori, în ciuda izbucnirilor lor violente, nu puteau trece complet cu vederea revendicările familiei la tron. În aparență nu se vede niciun motiv serios pentru  care situația s-a prelungit atîția ani de-a rîndul. Dacă singura forță ar fi fost să hotărască, Leocrit spunea un adevăr cînd arăta că pețitorii întreceau ca număr orișice opoziție posibilă; și, într-adevăr, fățiș nu li s-a împotrivit nimeni. Cu toate acestea, nu numai că-și impun să nu-i ucidă pe Laerte și pe Telemah, uzurpînd puterea (măcar că, în ultimul moment, puseseră la cale asasinarea celui din urmă), nu numai că recunosc drepturile lui Telemah asupra propriului său oikos, dar și îngăduie ca hotărîrea finală să fie luată în chipul cel mai neașteptat cu putință — de o femeie.

Această femeie, de altă parte, Penelopa, nu avea — nici ca frumusețe, nici ca înțelepciune sau spirit — nimic care să-i confere, ca un triumf pur personal, dreptul fără precedent (și, de altminteri nedorit) de a hotărî singură. Mai mult decît atît, din punctul de vedere al instituțiilor, ne găsim în fața unei trainice societăți patriarhale, în care pînă și un copilandru ca Telemah putea porunci mamei sale să părăsească sala ospățului și să se întoarcă la treburile ei femeiești.
 [...]
 Poate că în lunga preistorie a Odiseii situația Penelopei devenise atît de confuză încît adevărata-i stare socială și legală nu mai putea fi reconstituită. Unii învățați au văzut într-însa o vagă supraviețuire a sistemului matriarhal, care, credeau ei, era răspîndit  printre greci cu veacuri înainte. Urme asemănătoare recunosc și în Feacia, întemeiați pe faptul că, vorbind despre Arete, nepoata și soața regelui Alcinou, poetul folosește un limbaj ciudat, fie și pentru a sublinia „istețimea” și dibăcia ei de a aplana conflictele între oameni.

Cînd vei intra în palat, îl sfătuiește Nausicaa pe Odiseu, treci pe lîngă tronul tatălui meu și-ndreaptă-te către maică-mea, cerîndu-i sprijin. „De va găsi în inima-i bunăvoință pentru tine, poți nădăjdui să-ți revezi prietenii și să te-ntorci la căminu-ți primitor și la țara în care te-ai născut”.

S-a întîmplat ca Arete și Alcinou să fie binedispuși, și Odiseu s-a văzut primit peste măsură de bine. După ce le-a povestit multe din pățaniile sale, regina, care lua parte și ea la serbare, împotriva tuturor legilor societății grecești de pe vremea aceea, făcu apel la nobili pentru a spori darurile de preț.
„E oaspetele meu, măcar că de aceeași cinste vă-mpărtășiți și voi.”
Nici chiar Clitemnestra n-ar fi cutezat să vorbească astfel, ea care nu sta la îndoială să urzească moartea stăpînului ei, Agamemnon.≫

M.I. Finley, Lumea lui Odiseu, ed. Științifică, 1968, pag.117-119 .

Despre vânătoare - cu Jack Kerouac

≪

10

Am dat o raită prin jur strîngînd o mulțime de crengi ca să facem un pat de vreascuri pentru foc, am adunat și lemne mai mari și, în final m-am apucat să vînez bușteni. Am făcut un foc destul de mare cît să-l vadă Morley, numai că noi eram după stîncă, în afara cîmpului său vizual. Flăcările se duceau înspre stîncă și stînca le absorbea și ne dădea înapoi căldură, eram ca într-o cameră fierbinte, dar nasurile ne înghețau de fiecare dată cînd ieșeam din ea ca să aducem lemne și apă. Japhy a pus bulgurul într-o oală cu apă și învîrtea la el în timp ce fierbea, în paralel ocupîndu-se și de budinca de ciocolată, pe care  o pusesem la fiert într-o oală mai mică scoasă din ranița mea. A scos la lumină setul lui dublu de bețigașe chinezești și n-a trecut mult și ne-am înfipt în mîncare, rîzînd. Era cea mai delicioasă cină din toate timpurile. Deasupra haloului portocaliu al focului apăruseră imense de stele infinite, unele mici focuri singuratice, altele, cum era Venus, picurînd jos de tot, lîngă orizont, iar altele grupate în structuri vaste, cum era Cala Lactee, de nemăsurat pentru înțelegerea umană, albastre, reci și argintii, dar focul nostru era roz și prietenos. Și așa cum prevăzuse Japhy, nu aveam deloc poftă de alcool, uitasem de el, eram la altitudine prea mare, făcusem prea mult efort, aerul era prea înviorător, aerul însuși putea să te îmbete.
≫ 

Jack Kerouac, Vagabonzii Dharma, Polirom, 2009, pag.84-85.

Aristaios tatăl, Acteon fiul

Aristaios (Ἀρισταῖος) în limba greacă înseamnă „cel mai bun”
LXXXI. Dar am vorbit îndeajuns despre aceste lucruri și a sosit vremea să povestim legenda lui Aristaios. Aristaios era fiul lui Apolo și al Cirenei, fiica lui Hypseus și nepoata lui Peneu. Unii mitografi ne spun următoarele cu privire la obîrșia lui : Apolo s-a îndrăgostit de Cirene, o fecioară deosebită prin frumusețea ei și care crescuse pe muntele Pelion. Zeul a dus-o în acel loc al Africii, unde s-a înălțat orașul ce poartă numele fecioarei. Acolo el a zămislit cu ea un fiu, pe Aristaios, încredințînd nimfelor creșterea pruncului.
       2. Nimfele i-au dat trei nume : Nomios, Aristaios și Agreus. Tot ele l-au învățat meșteșugul albinăritului și acela al cultivării măslinelor. Aristaios a fost cel dintîi om ce i-a deprins pe semenii săi cu aceste lucruri.
       3. Ca răsplată pentru binefacerile sale, muritorii i-au dat cinstire ca unui zeu – așa cum au făcut-o și cu Dionysos. Apoi, Aristaios a plecat în Beoția, unde s-a căsătorit cu Autonoe, fiica lui Cadmos. Ne spune legenda că nevasta sa i-a născut pe Acteon, care – potrivit Mitologiei – a fost sfîșîiat de înșiși cîinii săi.
       4. După unii, nenorocirea trebuie legată de împrejurarea că Acteon s-a lăudat în templul lui Artemis că, din capetele și din mădularele sălbăticiunilor vînate și care fuseseră închinate zeiței, ar fi vrut să pregătească un ospăț de nuntă pentru el și Artemis. Alții povestesc că Acteon a fost atât de greu lovit de soartă pentru că se lăudase a fi mai bun vînător decât Artemis.
       5. Nu trebuie, desigur, să ne mire că, și într-o împrejurare și în cealaltă, zeița s-ar fi înfuriat. Fie că Acteon, pentru a-și îndestula pofta, se folosise de vînatul zeiței care nu vroia să audă de nuntă, fie că el cutezase să pretindă că e mai iscusit vînător decît Artemis, neîntrecută nici de Nemuritori în ce privește vînătoarea – oricum va fi fost – zeița s-a mîniat pe bună dreptate. Artemis l-a prefăcut pe Acteon într-o sălbăticiune din acelea pe care el obișnuia să le vâneze ; și, apoi stîrni cîinii lui să-l sfîșie.

Diodor din Sicilia, Istorii, Cartea a IV-a

Ne-am obișnuit să citim o poveste așteptând ivirea unei idei, a unui caracter sau, prin descrierea unei fapte ce are loc, să suportăm o comparație, un tâlc. Toți oamenii spun povești, unele apropiate de adevăr, alte închipuite sau dorite, toate de fapt vor să transmită și altceva, dar oamenii care le spun nu știu asta,  o știu numai poveștile.
___________________________________________________

      Mitul acelei zeițe ascunse, a acelei fecioare pe care numai nimfele ce colindau pădurile, munții și apele, o puteau vedea mergând pe pământ, ascunde o sexualitate debordantă. De aceea bărbatul nu se regăsește în vânătoare numai ca un act de vitejie, în umbra acesteia - a vitejiei, stă nesecată căutarea unui izvor limpede, a unei ape vii care formează un iaz, un lac care să-l înghită. Dar vânătoarea aceea de care scriu nu mai există, formele se păstrează, chiar și căutările sexuale, numai că bărbații nu mai sunt la fel, ei știu clar ceea ce se va întâmpla.

      Prin educație, vânătoarea a devenit sport și artă; fuga și trasul la țintă țin de sport, visul și fascinația țin de artă, sexul fiind frigid în sport a fugit în artă, acolo acum exultă.

      Acteon este încă odată prins, jertfit, totul ca o reproducere, ca o dorință, căci femeia resimte pierderea acestui mit ancestral, pierderea unui adevărat spectacol sexual, de aceea în jocurile dragostei ea călărește bărbatul, îl posedă.

Firește că arta trebuie să existe în elaborarea sexului, este ultima rămășiță a vânătorii, în care prada obosită mai epuizează până în ultima clipă atacul vânătorul. De aceea din ceea ce a fost foarte bun, acum devenit încă bun, bărbatul mai are puterea să caute, mai are obstacol. Dacă a devenit un trofeu al acelor femei ce nu încetează să-l seducă, asta depinde doar de el. O decadență perpetuă.

Nimfele, după ce l-au atras prin zgomotul furișat, prin foiala nevăzută și vegetală, au reușit să-l înconjoare, să-i dăruie totul...


„… Un cerb mare, alb ca zăpada, îl despărțea pe Acteon de divinitate; și acoperind spatele zeiței pădurilor, regele încornorat pătrunde în regatul său. Dar domnia sa e de scurtă durată: nimfele l-au întâmpinat cu voioșie; el se îndreaptă spre ele fără nici o teamă, iar ele îl alintă fel și chip și-l mângâie între coarne, pe frunte, de-a lungul gâtului și, curând, pe coaste și sub burtă; el își scutură capul și tropăie plin de candoare, iar ele, după ce l-au încoronat cu lauri, îl aduc la zeiță; două nimfe o pregătesc pe Vânătoriță, destinsă, și-i răsfrâng rochia până la sâni: Diana își deschide coapsele dezvelite; nimfele se apropie cu cerbul căreia acum trebuie să-i domolească întrucâtva ardoarea; și zeița codrilor îl primește în sfârșit pe regele încornorat. Dar moartea glorioasă a eroului pune capăt cursei sale nupțiale: abia dacă a apucat s-o facă să geamă pe Regină când haita fără număr umple peștera cu lătrăturile sale; câinii își înfig colții în blana sa și în timp ce îl sfâșie regele stropește cu sângele său trupul strălucitor ale Fecioarei. Atunci nimfele vin să-i dea zeiței ultimele abluțiuni; însă farmecele trupești al Dianei se topesc în lumina curată pe care ea o împrăștie și, curând, de pe fruntea sa acum invizibilă, doar diadema îi mai adeverește prezența: corn strălucitor al lunii, ce se înalță deasupra crestei munților și se duce să-și ia locul pe bolta de smarald a crepusculului.”

Pierre Klossowski, Scalda Dianei, Nemira, 2002, pag.69