Ochi

http://www.saskia.ro/

Nu ezit să nu privesc. Încă văd. Ezit ca ceea ce văd să dea pasiune. Mă tem de flacără. Mă tem de ochiul ce mă privește. Am scris toate acestea ca o mărturisire.

Electric soul wire (fire)

Termopile - Thermopylae - 2011

Pentru cei neobișnuiți cu sunetul electric, le transmit doar că există o stare în a privi cablurile de înaltă tensiune. Eu am numit-o -nefiind primul, post-modernism. Din această categorie estetică, pe care eu o văd cel mai bine, vă prezint monumentul de la Termopile.

În spate, depărtat, asemeni statuilor Elgin este fluviul Eurotas, în plan apropiat, la fel, este vârful Taygetos, la mijloc este Eroul. Eroul, pentru cei care au văzut filmul 300, este regele Spartei, Leonidas.

Între aceste personaje, se văd două basoreliefuri. Primul este atacul persan frontal, în care spartanii reușesc să-i respingă. În al doilea, este atacul persan din spate, datorită faptului că trădătorul Ephialtes a reușit să-i conducă pe perși pe poteci ascunse și nebănuite exact în spatele frontului.

Marea s-a retras, mirosul marin există. Atunci se pare că aici era o trecătoare îngustă apărată de un zid (zidul focian). Astăzi locul este marcat de un monument și un muzeu superb (deschis în 2012).

Deasupra tuturor trece curentul electric.

Scenarii

Caligula se-ntoarce de la malul Atlanticului. Cu ochii săi scânteietori a văzut insula de peste canal. Nu este în clar dacă vrea să treacă peste sau doar să se oprească. Atunci declară război zeului mării. Zeci de catapulte aruncă în ocean tone de piatră, arcașii la rândul lor risipesc mii de săgeți în larg. Valurile râd, așa par ele zâmbărețe când spuma le trece de bărbie.

Întorcându-se la Roma, Caligula declară că a purtat o luptă împotriva zeului mării Neptun. L-a învins. Dovada? Câteva lăzi cu scoici, nisip, alge uscate și felurite obiecte găsite în mare. Acestea sunt numai o parte din bogățiile pe care împăratul reușește să le arate senatorilor.

http://www.telegraph.co.uk/news/worldnews/asia/northkorea/10272953/Kim-Jong-uns-ex-lover-executed-by-firing-squad.html

Mult mai târziu. Pentru că pornografia a fost inventată în Coreea de Nord. Inițiatorii sunt executați. Printre ei și o tânără provocatoare care practica și canto în mediu privat; Hyon Song-wol. Războiul nu este numai într-o singură direcție, omniprezența dușmanului ne fac ochii asemeni peștelui. Se pare că proxeneții coreeni au supărat pe cineva, astfel că trupa de dans emo a fost desființată cu mitraliera.



 
Pentru fani au mai rămas ceva filme a celei ce n-a țesut până la capăt.




Totuși aceste ridicole întâmplări ce au loc de milenii, un scenariu le dizolvă în butoiul privat a celor ce conduc aceste lumi. Este o bucurie desăvârșită din partea celor ce conduc, scenariul lor, divorțul cu lumea, traiul cu visul. Toate acestea în timp ce o lume întreagă se petrece.

Activism urban estetic

Orașul

Piața Bălcescu -Timișoara

În mijlocul orașului au loc șantiere, cauza lor a fost deturnată în favoarea celor ce conduc, în timp ce cetățenii suferă. Următoarea revoltă va fi pentru conducătorul local. Este stupid ceea ce se întâmplă.
Aștept cu nerăbdare 15 septembrie, sunt un masochist.
În drumul meu liber sunt două mari blocaje de trafic. Primul în Piața Bălcescu, al doilea în Da Vinci, căminele studențești cu Pârvan și Michelangelo. Toate astea în drumul spre școală al copiilor mei.
Senilitatea conducătorilor ajunge până când uită de 1989, mai apoi se cacă pe ei, toți repetă același scenariu, fie ei locali sau capitali.

Chipul proteic?

Ar trebui, sau ar fi necesar să avem o anumită stare pentru a defini chipul.
Undeva trebuie să se rupă ceea ce pare comun, normal, tabloid, sigur, liniar, pentru ca mai apoi să reușim să vedem ceea ce căutăm. Sunt, pentru fiecare, câteva modele de luat în calcul; acelea după care întorci capul pe stradă, cele afișate pe blocuri, cele televizate sau tipărite și totuși chipul nu este acolo, niciodată starea aceea de care pomeneam nu va exploda decât atunci când îți vei aminti chipul.

Nu încercăm să ținem seama de cele ce traversează viețile ca fiind reprezentări amintite, dorim doar să reparăm greșeala unui trecut în care am ezitat, sau poate am fost neatenți în a privi cu adevărat chipul. Astăzi, după îndelungi preparative geometrice, îl putem defini limpede și el -chipul, alcătuiește, ca un drum geometric, toate chipurile întâlnite, astfel că în chipul dorit dispare comunul, normalul, tabloidul, siguranța sau liniaritatea.

Despre vânătoare - cu Jack Kerouac

≪

10

Am dat o raită prin jur strîngînd o mulțime de crengi ca să facem un pat de vreascuri pentru foc, am adunat și lemne mai mari și, în final m-am apucat să vînez bușteni. Am făcut un foc destul de mare cît să-l vadă Morley, numai că noi eram după stîncă, în afara cîmpului său vizual. Flăcările se duceau înspre stîncă și stînca le absorbea și ne dădea înapoi căldură, eram ca într-o cameră fierbinte, dar nasurile ne înghețau de fiecare dată cînd ieșeam din ea ca să aducem lemne și apă. Japhy a pus bulgurul într-o oală cu apă și învîrtea la el în timp ce fierbea, în paralel ocupîndu-se și de budinca de ciocolată, pe care  o pusesem la fiert într-o oală mai mică scoasă din ranița mea. A scos la lumină setul lui dublu de bețigașe chinezești și n-a trecut mult și ne-am înfipt în mîncare, rîzînd. Era cea mai delicioasă cină din toate timpurile. Deasupra haloului portocaliu al focului apăruseră imense de stele infinite, unele mici focuri singuratice, altele, cum era Venus, picurînd jos de tot, lîngă orizont, iar altele grupate în structuri vaste, cum era Cala Lactee, de nemăsurat pentru înțelegerea umană, albastre, reci și argintii, dar focul nostru era roz și prietenos. Și așa cum prevăzuse Japhy, nu aveam deloc poftă de alcool, uitasem de el, eram la altitudine prea mare, făcusem prea mult efort, aerul era prea înviorător, aerul însuși putea să te îmbete.
≫ 

Jack Kerouac, Vagabonzii Dharma, Polirom, 2009, pag.84-85.

Repetitiorum

Același apus de soare, același peisaj electric, aerul uscat, teama de întuneric, păsări de noapte, strigăte depărtate, pași foșniți de praf, urme.

Educația aleasă am primit-o la îndemnul tatei de a face parte Revoluției ce are să vină. Mama nu era preocupată decât să mă învețe să gătesc și să mă adaptez repede oricăror situații ce implicau foamea, lipsurile de tot felul sau mai ales lipsa banilor. Eram prima fată din familie dintr-un lung şir de descendenţi masculini, dar asta nu-l opri pe tatăl meu să-mi arate fabrica și să-mi arate tot procesul de producție pas cu pas. Când am împlinit douăzeci de ani, în timpul banchetului ce s-a ținut în curtea fabricii, m-a tras deoparte și m-a luat de mână punându-mă să-i promit că nu voi divulga nimănui cele ce voi urma să văd și să aud.

Am coborât de-a lungul unei pasarele, prin spatele unor mașini unelte, pe o ușă mică, după niște dulapuri metalice, mai departe am ajuns într-o săliță care arăta ca o spălătorie, acolo, tata a dat la o parte un fișet greu, după care ne-am strecurat în întuneric. O scară urca acum, apoi brusc o lumină se aprinse și-am ajuns în fața unui birou, de unde întocmai ca o mașină de cusut ce iese din masă, rabatând polița, s-a ivit o manetă: Maneta se apropia de poziția norilor, cealaltă poziție, partea opusă era cea a soarelui.

Va veni o Revoluție, vor muri mulți oameni, va fi război civil, nimeni nu poate să spună ce va fi după. Tu trebuie să aperi fabrica, să plătești oamenii, să mituiești noii guvernanți...

De unde știi toate astea? am întrebat eu.

Pentru că am trecut la rândul meu prin asta.

Adică trebuie să trec și eu prin asta?

DA.

Explică-mi...

Draga mea, noi suntem o familie care, după câte știu eu, repetă același scenariu: când primii descendenți ating vârsta de aproape 23 de ani, are loc o Revoluție, în care mor aproape toți din familie, deci practic la fiecare 46-47 de ani se repetă totul. Tu, în cazul strict de față, trebuie ca timp de cel puțin trei ani să păstrezi fabrica intactă, cu orice sacrificiu, cu orice preț, chiar și cu prețul vieții mele sau a celor din jurul tău. Tu trebuie să supraviețuiești. Trei ani de lipsuri, cu toate că acum rezervele de orice fel sunt imense, dar se vor duce repede. Te voi învăța tot ceea ce știu eu, îți voi descrie toate încercările prin care am trecut, dar Revoluția le știe și va încerca să te înșele, să te abată de la drumul pe care trebuie să-l faci. La urmă trebuie să vii aici.

Revoluția a venit la ora promisă, muncitorii au ocupat fabrica și-au început să care tot ce puteau duce cu mâinile, paznicii au fugit de mult. Am mituit repede câțiva maiștrii care i-au ademenit pe oameni în magaziile de alimente. Tata a plecat în capitală să negocieze cu noua putere, n-am mai auzit nimic de el. Mama s-a angajat, dar în final au luat-o și pe ea. Am promis tuturor că voi redeschide fabrica și că voi da de lucru la toată lumea, am promis că fabrica va a lor, am promis că le dau totul. Muncitorii continuau să fure, mai ales pentru fier vechi. Cu ajutorul unor prieteni care conduceau topitoriile am recuperat aproape totul înapoi, m-a costat toată averea.

Anii treceau și războiul făcea ravagii, norocul meu. Lumea era preocupată de mâncare, nu de fier, armata rechiziționa acum fier, legea marțială era în curs.
Militarilor le-am dat Ford-urile vechi și câteva lăzi cu vin din pivnița tatei. Am încercat să întreb de tata.

Au trecut parcă repede cei trei ani. În ultimul an m-am căsătorit. Un colonel îmi tot făcea curte. Era destul de tânăr pentru a fi ofițer superior, dar cum moartea nu ocolea pe nimeni în acei ani se avansa repede. Moartea și dragostea făceau ravagii. Eram gravidă când au trecut cei trei ani, totul era pus la punct, trebuia doar să ajung în locul de unde trebuia să trag maneta.
Am tras maneta spre soare. Am leșinat apoi. Când m-am trezit, în fabrică era larmă mare, am ieșit afară și muncitorii mă salutau respectuos, erau cei pe care-i știam eu de mică. Toți îmi urau o naștere ușoară. O mașină, m-a dus acasă. Totul era la fel. Excepția eram eu, eram în postura tatei acum. Colonelul nu mai era colonel, ci căpitan.

În câteva luni voi da naștere unui copil pe care va trebui să-l educ cum să păcălească Revoluția. Și dacă nu va ajunge să tragă de manetă?

Cat No 5

Într-un galben descris doar de soare, pisica neagră avea ochii pe care Jackson Pollock i-a plimbat orizontal în suprafața pe care a numit-o No 5.
Nu există în acest tablou -în afară de certitudinea că Pollock a umblat de-a dreptul pe el, doar galbenul. Alți văd roșul, sau negrul. Eu m-am oprit l-a galben, dar pisica era neagră.

Ceea ce nu știm, nu bănuim, este că galbenul este No 5 și dacă greșesc trebuie neapărat să o întrebați pe Coco Chanel. Galbenul inspiră și expiră simultan, este o punte pe care doar simțurile au voie să o treacă. Galbenul nu se admiră. Galbenul nu se încadrează. Galbenul, fiind galben, este gelos și de aceea doar urmărește -asemeni ochilor pisicii negre.

Ce vede pisica, Pollock a rezolvat repede.
Ce vedem noi la Pollock, ar fi cam ce vede pisica la noi.

http://surfacefragments.blogspot.ro/2012_02_01_archive.html

Caragiale astăzi 20 august 2013

„Ai mare dreptate, dacă s-ar putea, ar trebui ca și silabele să fie scurtate.”

Zenon *

Ulise (Odysseas) coboară neinvitat pe insula vecină și fără preț de ceartă, fără șosete, se-ndreaptă spre teatru. Zăbavnic, vizitiul trăsurii îl duce ocolit pentru a vedea tot golful.

Călătorului nu-i pasă, știe că v-a pierde piesa, va pierde reprezentația, dacă nu cumva a început deja!
Ori apariția sa face parte din piesă, asta ca personaj necunoscut, asta ca felul în care Caragiale a transmis idea în care cele ce se văd par că nu există și totuși par că fac parte măcar din viitor, că prezentul oricum este în latrină.**

* Diogene Laertios, Despre viețile și doctrinele filosofilor, Polirom, 1997, Zenon, 20, pag.223;

** citatul acesta nu există, este interpolat de autor.

Detaliul pe care Van Gogh nu l-a văzut

No limit

http://cargocollective.com/bensandler

„O ceață albă cade în fulgi lenți. Cărarea mă poartă către un iaz tăinuit. Ceva se mișcă prin iaz; un animal arctic cu o blană galbenă și aspră. Înfig bățul și, când se ridică din apă, văd că are grumazul înclinat către crupă și că e foarte leneș. Nu mă tem, însă, împungându-l des cu bățul, l-am adus până înaintea mea. Își mișcă labele puternice și mormăie cuvinte într-o limbă pe care eu nu o pot pricepe.”

James Joyce, Texte inedite, ed. Univers 2013,pag.38

after weekend

Așteptare

Basmul povestește de camera care avea la rândul ei o ușă -în afară de cea prin care am intrat, dând de cameră. Și așa a putut Barbă Albastră să-și adăpostească toate femeile ucise.
Astăzi vă prezentăm; fereastră-n fereastră, deschidere prin deschidere, aflare exterioară prin reflectare interioară.
Avem o mulțime de unghiuri care fac acest inel de imagine aproape perfect. Umbrele spun totul, și ele vin din ancadramentul ferestrei, apoi mai subtil, dintr-o grindă exterioară, restul zidului pare a nu spune nimic, este atâta tăcere.

Este o așteptare. Peste puțin timp cineva va veni și va închide fereastra, poate fi zeul care a interzis ca lumina să trezească atâta solitudine. Zeilor nu le place asta-singurătatea, omul a creat singur.

Am primit asta (prin e-mail), este necugetătoare:

„In societatile noastre occidentale, individul poate foarte bine sa stea la distanta de grup, vreme de cativa ani, incercand sa galopeze relativ liber. Mai devreme sau mai tarziu insa, haita se desteapta, incepe vanatoarea si sfarseste prin a-l prinde. Apoi, desigur, totul se potoleste; schelete. E amuzant, de pilda, sa constati ca fleandura aia plicticoasa care e Télérama, de fiecare data cand se organizeaza ceva in jurul figurilor lui Van Gogh sau Artaud, ii prezinta pe acestia ca fiind victimele societatii burgheze a timpului lor, ale ingustimii de spirit si obscurantismului ei, ma rog, o intreaga poliloghie pe tema asta, avand in subtext ideea ca acum n-ar mai fi posibil asa ceva.
―Houellebecq”

Pisica lui Schrödinger

Google celebrity

Pentru a înțelege paradoxul pisicii lui Schrödinger, ar trebui să dăm timpul înapoi și să începem cu principiul incertitudinii al lui Heisenberg.
Prezența pisicii pe acest doodle cu care Google onorează ziua de naștere a marelui fizician austriac are o conotație clară, pe cât de neclar este experimentul pe care Schrödinger îl propune pentru a verifica adevărul sau falsul unei informații.

„Probabil că majoritatea cititorilor au auzit de principiul de incertitudine al lui Heisenberg. Conform acestui principiu, nu este posibil să se măsoare în același timp oricît de precis s-ar dori (adică să se amplifice până la nivelul clasic) atât poziția cât și impulsul unei particule. Chiar mai rău decât acesta, există o limită absolută a produsului acestor precizii ...” 1.)

Suntem în perioada celor mai mari acumulări ale fizicii, anii de după primul război mondial, premergători marii crizei financiare din 1933. De aceea corespondența incertitudini cu care știința aborda noul, semăna oarecum cu ceea ce omenirea se prăbușea fără ca marea majoritate să știe de ce. Scenariul se repetă.

Schrödinger propune un experiment în care măsurarea este total separată de observare.

„Să ne imaginăm un container, construit atât de perfect încât nimic din exterior nu poate influența interiorul și nimic din interior nu poate influența exteriorul trecând prin pereți. Să ne imaginăm că în interior se află o pisică și un dispozitiv ce poate fi declanșat printr-un anumit eveniment cuantic. Dacă evenimentul are loc, atunci dispozitivul va sparge o fiolă ce conține cianură de potasiu și pisica va muri. Dacă evenimentul nu are loc, pisica va continua să trăiască. În versiunea originală a lui Schrödinger, evenimentul cuantic consta în dezintegrarea unui atom radioactiv.” 2.)

Roger Penrose acordă în cartea sa „Mintea noastră... cea de toate zilele” peste zece pagini acestui experiment și-l întoarce pe toate fețele referindu-se clar și la alte păreri ale altor fizicieni. Una dintre concluzii se referă la faptul separarea (dacă ea ar putea exista) duce la alterarea atât de puternică a informației încât nu se pot aproxima evenimentele care au loc în incintă.

Dacă în acei ani de acum aproape un secol nașterea fizicii cuantice se făcea prin cezariană, cu riscul de a pierde fizica newtoniană, mama. Astăzi asistăm la ceva mult mai periculos, la nașterea unei noi fizici pe care Penrose o numește gravitație cuantică. În care determinismul lui Schrödinger este perfect valabil.

Pisica lui Schrödinger nu numai că a demonstrat că este imposibil să se demonstreze că moare, dar face și pui, pui vii.

1-2. Roger Penrose, Mintea noastră... cea de toate zilele, ed. Tehnică, 2006, pag. 433,512.

N.B.
1/√2 = amplitudinea de undă a fasciculelor care au devenit în urma înjumătățirii funcției de undă a unui foton. În doodle vedem o pisică cu ochii X în loc de cifra 1 de la numărător.

|Ψ > = 1/√2 { |moartă> + |vie>}

Arhitectura sinelui

Citind dialogul celor doi, mi-am redus complexitatea la simplitate. Am lăsat să se ridice cât mai repede zidul, pentru a avea acea dimensiune a spațiului care reușește să-ți întregească habitaclul, volumul în care voi locui.

≪Imagini ale modernității
Jean Nouvel : Mai ai o opțiune pozitivă a modernității ?

Jean Baudrillard : Am avut eu vreodată una?

J.N. : Ai avut una, și o să fac să te înfurii probabil, pentru că am scos asta din ceea ce-ai scris tu, și nu e nihilist deloc, e chiar o idee destul de optimistă, pentru că vorbești despre modernitate ca „activism al bunăstării”.

J.B. : Am impresia că vorbești tot timpul de o viață anterioară, e formidabil!... Bunăstarea era poate totuși un vechi concept, acum cred că ne aflăm dincolo de fericire. Problema nu mai este de a găsi acea coerență între nevoi, obiecte, toate lucrurile astea... de care depindea și o anumită concepție a arhitecturii. Atunci suntem într-adevăr „nulificați”, reduși la nimic, dar în sensul în care dispărem în rețele. Nu se mai pune problema de a ști dacă suntem fericiți sau nu, în rețea ești pur și simplu în serie și treci de la un terminal la altul, ești „transportat” în acest sens, dar nu neapărat fericit totuși.

Chestiunea fericirii, ca și cea a libertății, ca și cea a responsabilității, toate aceste chestiuni specifice modernității nici măcar nu mai pot fi puse cu adevărat, în termeni de răspuns în orice caz. În acest sens, nu mai sunt modern. Dacă imaginăm modernitatea într-o perspectivă de acest fel, care consta în a asigura subiectiv - fie subiectivitatea individului modern, fie cea a grupului -un maxim de acumulare, de maximalizare a lucrurilor, atunci modernitatea a depășit țelul pe care și l-a propus să-l atingă. Poate că n-a eșuat deloc, că a reușit și prea bine, ne-a propulsat dincolo... iar chestiunile au căzut acum în domeniul obiectelor pierdute.
≫

...urmează Biologia vizibilului

Jean Baudrillard, Jean Nouvel, [arhitectură și filosofie] - obiecte singulare, ed. Paideia, 2005, pag 36-37

Insula Lui și insula lui Vineri

Marea calitate a Insulei este că ruptura din care s-a născut nu-i datorează nimic.
Un om -ca să devină insulă, a trebui să-și termine toate rupturile, să-și taie toate cusăturile ce în timp îi vindecă rupturile. Un om -plecat departe, fără nici o determinare își amintește de locurile natale. Pentru ca un om să devină insulă, ar trebui să se nască în spațiu extraterestru, cosmic; să trăiască acolo și să privească de acolo pământul ca o insulă. Abia atunci insula lui, umanitatea pe care a creat-o -fără să vrea poate, bate umanitatea insulei Pământ.

Micul artist -neștiind cine este încă Daniel Defoe, i-a făcut insula, totuși oarecum știa de Jules Verne cu a sa Insulă Misterioasă. Dar această insulă nu este a inginerului Cyrus Smith sau chiar a lui Nemo -eu îmi dau cu părerea, este a lui Robinson Crusoe. Îi văd casa sub eucalipții uriași, văd un turn de veghe, pietrele care îl ascundeau atunci când îi vedea pe vânătorii de sclavi, văd plaja lui Vineri.


Insula luminată de un soare tern, această insulă, este soborul zădărniciei noastre în a fugi de lume, ori noi nu mai putem face asta.

Pânze

Felul în care acoperișul vine peste tine, devine felul în care visele curg la vale, uneori foarte repede, alteori extrem de domol, din toate câte puțin.

Prinderea

Există o arhivă, o descriere chiar, a celei mai aprige dorințe; sexul.
Toate romanele de la Boccacio, la Dumas, sau Tolstoi încoace pălesc în fața imaginilor. O imagine: mai mult de o mie de cuvinte, spunea cineva.

Între toate, poate separat, unele reușesc să triumfe în fața trecutului, în fața a ceea se bănuia a fi fals și este adevărat sau invers a ceea ce este adevărat și este fals -asta referitor la castitatea preoților catolici, ca mențiune strictă de facto. Dar acesta-i un exemplu și nu asta ne interesează, mai degrabă duplicitatea cu care mental privim o asemenea imagine: normal.

Atunci ce se întâmplă când privim spânzurații lui Goya sau cei patru cavaleri ai Apocalipsei ai lui Dürer: normal? Da, normal. Nu-i normal. Sexul dispare.

Apar reflexii luminoase datorate iluminări artificiale din sala de expoziție.

Dragon port-drapel

Piața Unirii, Timișoara, colț al Muzeului de Artă

Visul lui Caravaggio

Caravaggio by Derek Jarman - 1986

Filmul este o reușită în cele mai adânci forme ale reverberației intelectuale. Reușește să te aplece pe tine muritor profan asupra celor divine și infinite. Ai dreptul să devii invidios, poți să-ți exprimi pudoarea, să defilezi drapelul unei morale creștine, sau a unei morale virgine, dar în nici un caz nu vei avea parte de nici o bucățică a ceea ce arta -în cazul acesta și a artei cinematografice, îți poate oferi. Vei ajunge tâmp, vei pofti prin asta, fără ca vreun scut să te păzească de cele mai mari umbre ce pot preumbla în visele pe care le poți avea după ce vezi un asemenea film.

Chiar și în cazul meu trebuie să recunosc că la anumite secvențe mi-a cam picat fața, în schimb mi-am revenit repede la altele pe care le-am încrucișat repede cu cunoștințele mele; am devenit nesăbuit și-am văzut filmul deodată, fără pișare, bere sau mâncare.

Vă doresc la rândul meu o vizionare plăcută!

De departe Dürer

Dürer la Timișoara

Există un context, limitat ca prezență, în care ne amintim de memoria mâinilor.
Albrecht Dürer a reușit să minimalizeze ceea ce altminteri era cel mai simplu de înțeles; mimica. Dürer reinventează privirea.

Vedem prin mii de ochiuri de informație, cele virtuale le întrec deja pe cele reale.
Să încalți o sferă, să privești printre mâini, să vezi doar premiul, sau poate dincolo de el, este ceea ce mult mai târziu Dali definea suprarealismul.

Decența unei reprezentări

Zeița Athina -frontispiciul filialei Academiei Române de la Timișoara

Lăcomia - sora mică a crimei

Aulus Vitellius

http://www.peterpaulrubens.org/Vitellius-large.html

Suetonius Tranquillus scribere:

≪Era un om corect și priceput, dar și-a pierdut reputația prin dragostea pentru o libertă, a cărei salivă amestecată cu miere o folosea nu pe ascuns și rar, ci zilnic și în văzul lumii, ca leac pentru traheea arteră și pentru gît.

Tot el, cu un minunat talent de lingușire, a introdus cel dintâi adorarea lui Caius Caesar (Caligula) ca un zeu:  cînd s-a întors din Syria n-a îndrăznit să se apropie de el decît cu capul acoperit, dîndu-i ocol și căzîndu-i la picioare.

Ca să nu-i scape nici un mijloc de a fi în bune relații cu Claudius, care era robit soțiilor și liberților, a cerut Messalinei, ca o mare favoare, să-i dea picioarele s-o descalțe și scoțînd coturnul din piciorul drept, l-a dus de cîteva ori între togă și tunică și l-a sărutat.
[...]
Și-a petrecut copilăria și prima tinerețe la Caprea, între prostituatele lui Tiberius, și a fost el însuși totdeauna stigmatizat cu porecla de Spintria (om desfrînat, pederast, nota trad.) și socotit, prin grațiile corpului, începutul îmbogățirii tatălui său.

IV Și în anii următori se pătă cu toate infamiile, păstrîndu-și rangul cel mai însemnat la curte. Fu prietenul lui Caius Caligula, pentru talentul său de a conduce carul la alergări, și al lui Claudius pentru știința jocului cu zaruri. El fu însă mai simpatizat de Nero, nu numai din pricina acelorași calități, ci și din a unui serviciu particular. Pe cînd prezida jocurile neroniene, văzînd că împăratul, doritor să participe la concursul cu chitara, nu îndrăznea totuși să se prezinte, cu toate insistențele mulțimii, el l-a chemat înapoi pe cînd ieșea din teatru și, ca și cum ar fi fost delegat de poporul care stăruia, l-a rugat să cînte.
[...]
Se știe bine că n-avea bani de drum (când a fost trimis în Germania inferioară nota explicativă) și era îngropat în datorii atît de mari, încît soția și copii, pe care îi lăsa la Roma, îi ascunse într-o mansardă închiriată și închirie altora casa sa pentru restul anului, iar pentru cheltuielile drumului puse amanet o perlă mare, scoasă din urechea mamei sale. De mulțimea creditorilor care îl așteptau ți îl opreau în drum, - între aceștia, locuitorii din Sinuessa și Formii, ale căror venituri publice le sustrăsese - n-a scăpat decît terorizîndu-i prin acuzații de calomnie.
[...]
XIII Era mai cu seamă rob stomacului, și dedat cruzimii. Lua totdeauna trei, cîteodată patru mese pe zi: gustarea, prînzul, masa de seară și mesele orgiilor de noapte, făcînd față la toate cu ușurință, prin obiceiul de a vomita. El se invita în aceeași zi la diverse persoane și fiecare masă nu costa gazda mai puțin de patru sute de mii de sesterți. Cea mai faimoasă fu masa pe care i-o dădu fratelui său la sosirea din Asia și la care, se spune, s-au servit 2000 din cei mai aleși pești și 7000 păsări. El însă a depășit această masă la inaugurarea unei tăvi pe care, din cauza mărimii enorme, o numeau mereu scutul Minervei, egida protectoare a orașului. În această tavă amesteca ficați de nisetru, creieri de fazani și păuni, limbi de flamingi, lapți de mrene, căutate de corăbieri și trireme cu sîrg de la Parția pînă la strîmtorile Hispaniei. Acest omu cu poftă de mîncare nu numai nemăsurată, dar care îl stăpînea în orice moment și într-o formă dezgustătoare, nu se putea înfrîna nici la sacrificii sau pe drum. Ajungea să mănînce măruntaiele de pe altare și prăjiturile scoase atunci din foc, iar în cîrciunile de lîngă drumuri înfuleca bucate ce abureau încă și chiar resturi mîncate pe jumătate cu o zi înainte.

XIV Gata să trimită la moarte sau la chinuri pe oricine și pentru orice motiv, a ucis bărbați nobili, prieteni și tovarăși, pe care îi atrăgea prin lingușiri, ca să împartă imperiul cu ei. Pe primul l-a omorît chiar cu mîna lui, dîndu-i otravă într-un pahar cu apă rece, pe care acela o ceruse fiind apucat de friguri. N-a cruțat aproape pe niciunul dintre cămătarii, debitorii și perceptorii care-i ceruseră odată la Roma datoria, sau pe drum plata cheltuielilor de transport. Dintre aceștia, pe unul l-a trimis la execuție chiar pe cînd îl saluta, dar îndată la rechemat și pe cînd toți îi lăudau mila, el a poruncit să fie omorît în fața lui, zicînd că vrea să-și hrănească ochii. Unuia i-a adăugat la pedeapsă pe cei doi fii, care încercaseră să-l roage pentru tatăl lor. Pe un cavaler roman, care striga pe cînd era tîrît la pedeapsă „Ești moștenitorul meu”, îl forță să-i arate tablele testamentului și cînd citi că împreună cu el este înscris ca moștenitor și libertul cavalerului, porunci să fie sugrumat împreună cu libertul. Omorî de asemenea cîțiva din plebei numai din pricină că aceștia criticaseră pe față partidul venet, presupunînd că au îndrăznit acest lucru din dispreț pentru el și în speranța unei apropiate revolte.
[...]
A fost bănuit de asemnea și de moartea mamei sale, căreia ar fi oprit să i dea hrană sub pretextul că e bolnavă, determinat fiind la această crimă de o prezicătoare Catta, pe care o considera ca un oracol și care îi prezise că va avea o domnie puternică și de lungă durată, dacă va supraviețui mamei sale. Alții spun că mama lui, din scîrbă față de cele ce se petreceau sub ochii ei și de frica celor ce o amenințau, obținuse otravă de la fiul ei, fără greutate.

XV  În a opta lună a domniei sale, armatele celor două Moesii, ale Panonniei și cele de peste mare, ale Iudeii și Syriei se revoltaseră și juraseră credință lui Vespasianus, o parte în absență, alta în prezența acestuia. Atunci, ca să rețină simpatia și devotamentul celorlalți cetățeni, nu puse nici o margine dărniciilor sale publice sau particulare.
Făcu o recrutare la Roma promițînd nu numai concedii după victorie, dar și avantajele veteranilor și acelor care își făcuseră serviciul legal.
[...]
XVI Convinse senatori să trimită deputați cu fecioare vestale, ca să ceară pace, sau cel puțin un interval de timp pentru a delibera. A doua zi, pe cînd aștepta răspunsul i s-a anunțat printr-un cercetaș că dușmanul se apropie. La această veste, el se retrase într-o lectică, numai cu doi însoțitori, un brutar și un bucătar, și ajunse pe Aventin, în casa părintească, pentru ca de aici să fugă în campania. Îndată aflînd printr-un zvon vag și nesigur că pacea s-ar fi obținut, se lăsă să fie dus în palat. Deoarece aci găsi totul pustiu, iar cei care erau cu el se făcură nevăzuți, se încinse cu un brîu plin de aur și fugi în celula portarului, legînd un cîine înaintea ușilor și baricadîndu-se cu un pat și cu o saltea.

XV Primii soldați ai armatei dușmane însă pătrunseră în palat și, neieșindu-le nimeni înainte, scotociră fiecare colț, după cum se întîmplă în asemenea împrejurări, pînă cînd îl scoaseră din ascunzătoare și întrebîndu-l cine este, căci nu-l cunoșteau, și dacă știe unde este Vitellius, caută să scape de ei prin minciuni. Apoi, fiind recunoscut, nu încetă să se roage, ca și cum ar avea să dezvăluie ceva care privește viața lui Vespasianus, cerînd ca pînă atunci să-l păzească sau să-l pună în închisoare. În cele din urmă însă, îl legaseră cu mâinile la spate, îi aruncară un lanț de gît, îi rupseră veșmintele, lasîndu-l pe jumătate gol, îl tîrîră în for cu multe batjocori în fapte și în vorbe, pe întreaga cale sacră, trăgîndu-i de păr capul îndărăt, cum se obișnuiește la criminali. Ba chiar îi ridicau bărbia cu vîrful unei săbii, ca să nu lase capul în jos și să fie văzut de toți. Unii aruncau în el cu noroi și murdării, alții îl apostrofau cu epitetul de mîncău și incendiator. O parte a poporului îi reproșa chiar defectele corpului (căci era de o statură enormă, avea fața roșie de cele mai multe ori din cauza vinului, pîntecele gras, un picior cam paralizat, fiind lovit la alergări pe cînd ajuta pe Caius Caligula la conducerea carului). În sfîrșit fu omorît lîngă scările Gemoniei, sfîșiat în bucățele și de aici tîrît în Tibru cu un cîrlig.
[...]

Gemoniile. Cuvîntul pare a deriva din gemitus - gemăt. Era o scară cu două rampe, care se înălța în for. Pe treptele ei se expuneau cadavrele celor condamnați la moarte prin spînzurătoare. Cadavrele erau expuse pînă ce magistratul da ordin să fie aruncate în Tibru. (nota trad.)
 ≫

C. Suetonius Tranquillius, Doisprezece cezari, ed. Științifică, 1958, 300-309.

Paralelism mistic

În acel anotimp, în care soarele s-a aliniat casei mele, o mie [a se citi un milion] de constructori, o mie de arhitecți, au venit pentru a îmi ridica casa [a se citi palatul].

Atunci am dăruit, am înfăptuit, soarelui [Ea], planul paralel casei mele.
Sunt linii pe care nu le pot depăși decât fiind curbe. Sunt ceea ce se apleacă în bătaia vântului; trestia (Pascal).

Coridorul este în final calea, inițiat de lumină. O flotă a cărei cunoaștere corespunde felului în care ne manifestăm în prezent.

Panglica uitării - oblivion

este imposibil să se copieze o stare cuantică și, în același timp, starea sa originală să rămână nemodificată!

Roger Penrose, mintea noastră... cea de toate zilele, ed.Tehnică, 2006, pag.473 sus.

Oblivion: un film de duminică, o stare de uitare permanentă, în schimb muzică bună, efecte la fel.