Existență

Torsiune temporar-spațială

Suntem ceea ce ne înconjoară.
Distanțele parcurse cu maximă repeziciune ne păcălesc.
Maxima:
Caesar venit in Gallia summa cum diligentia.
nu mai are viitor, nu mai cucerim nimic în viitor.

Datorită unor vrăjitorii -azi numite tehnologii, omul cucerește în prezent. Se poate ca omul să câștige o zi plutind invers rotației pământului, lucru bine știut, dar doar o singură dată. În schimb acest zbor te poate elibera de stresul unei călătorii la mii de km distanță, astfel că, odată aterizat, destinația devine momentană, chiar dacă zborul a durat o oră sau chiar zece, te afli în locul în care n-ai sperat că ajungi în luni de zile.

Există azi încă mulți conducători de state care-și prezic un viitor implacabil, ceea ce nu știu ei este că ceea ce văd în viitor, este timpul în care sunt în repaus, timpul nemișcării, timp relativ și îngust, trăim atât de puțin în comparație -spre exemplu, cu vulcanii, sau cu marile broaște țestoase... sau cu ciorile -îmi șoptește cineva.

Prezentul meu nu este prezentul tău.
Trecerea și compatibilitatea se petrece prin felul în care trecutul nostru poate fi comun.
Niciodată nu vom avea un viitor comun.
Coincidența, palpabilă la prima mână, la degetul mic, susține argumentul procreației -suntem ca să ne procreem. Justiție oarbă a singularității și a gestului de a nu fi singur mai târziu, în viitor.

Un viitor al pensiei neplătite, a traiului lugubru în așteptarea copiilor sau nepoților ce-au emigrat.
Au emigrat unde? Căci am înconjurat planeta deja o dată și nu s-a întâmplat nimic, nimic bun sau nimic rău.

O teorie stabilea bine normele consumului, cât mănânci și cât te caci. Principii clare date de norma ta de existență pecuniară. Ce înseamnă existență pecuniară?

Să trăiești în felul strict în care muncești. Un salariu pe lună suficient pentru a trăi o lună.
Și dacă trăiești numai o lună?
Este felul în care ai avut un accident, un accident de muncă poate, o boală galopantă, o formă de dispariție nouă -și care nu interesează pe nimeni. Este felul în care te predispui acestui prezent, dar și acestei dispariții momentane. Câți oameni mor zilnic pe planetă? Cât durează să le citim -ad memoriam, un necrolog? Am scris ad memoriam pentru că suntem. Unici, fiecare cu memoria măsii.

Ceea ce deranjează este absolutul.
Când absolutizezi, cum fac eu acum, deranjează, pentru că nu regăsim. Nu ne vedem. Nu ne citim.
Absentează ceea ce momentan susținem că nu este important: prezentul.

Paralelism mistic

În acel anotimp, în care soarele s-a aliniat casei mele, o mie [a se citi un milion] de constructori, o mie de arhitecți, au venit pentru a îmi ridica casa [a se citi palatul].

Atunci am dăruit, am înfăptuit, soarelui [Ea], planul paralel casei mele.
Sunt linii pe care nu le pot depăși decât fiind curbe. Sunt ceea ce se apleacă în bătaia vântului; trestia (Pascal).

Coridorul este în final calea, inițiat de lumină. O flotă a cărei cunoaștere corespunde felului în care ne manifestăm în prezent.

Cei ce privesc

Cynthia Leepetterson, Art of middle class, University Press of Mississippi, 139

Găsim, în mediul în care ei viețuiesc, pe acei ce privesc.
Este în final ceea ce ne definește ca ființă; privirea, uitătura cum zic cei ce zidesc zidul meu.
Nu voi avea poate niciodată prilejul să vă împărtășesc bogăția lingvistică ce-mi sporește zestrea ascultându-i pe acești privitori.

Acești privitori muncitori, de fapt văd prea puțin pe lângă cât muncesc, eu mi-am permis să-i deconspir și să le arăt adevărata față, față umană, gânditoare și uluitor de asemănătoare mie. Eu sunt la fel ca ei, am privirea lor, am căutătura lor, sunt seamănul lor. Este adevărat că m-am lăsat de fumat, este adevărat că nu mai muncesc fizic precum ei, este adevărat că nu mai sunt atât de tânăr, este adevărat că nu sunt eu. Sub toate aceste adevăruri suntem de fapt noi.