Groaznica soartă a lui Aemilianus Paulus

Mihail Stasinopoulos (textul cât și titlul) 

≪Un asemenea caz îngrozitor povestește Plutarh, cu blînda lui simplitate narativă. Este cazul generalului roman Aemilius Paulus, acel care l-a învins pe regele macedonean Perseus la Pydna în anul 168 î. Hr. Campanie fulgerătoare, victorie totală. Îi zdrobește pe macedonieni, îl ia prizonier pe regele Perseus, adună poporul macedonean captiv, îi vorbește arogant (îi vorbește cu îngîmfare în latină, deși știa bine limba greacă), hotărăște situația celor învinși.

„Mai bine să știți, le spune, că veți fi liberi” – ca apoi să dezmintă firește această minciună politică, arătînd condițiile „libertății”, adică, de fapt, ale robiei și subjugării.

S-a întors la Roma mulțumit, triumfător, acoperit de glorie. Puțini generali au fost primiți de romani cu atîta venerație. Triumful consacrat învingătorilor, a durat trei zile. La paradă au luat parte armatele glorioase, s-au expus darurile fabuloase, mulțimea de cununi de aur dăruite învingătorului de către învinși. Și, în cea de a treia zi nefericitul rege Perseus, cu o hlamidă cafenie de doliu și cu sandale macedonene în picioare, înconjurat de arhonții Macedoniei care-l priveau plîngînd, luă parte la alaiul triumfătorului. Și în urma lui Perseus, nevinovații săi copii, prinți, doi băieți și o fetiță, pășeau și ei tulburați, și zăpăciți, fără să-și dea seama de profunda nenorocire pe care o trăiau. Istoria ne relatează doar o singură imagine asemănătoare: aceea a învinsei Cleopatra participînd la triumful învingătorului ei roman.

Destinul omenesc e nemilos. Perseus l-a rugat fierbinte pe învingător să-l cruțe de o asemenea umilință. Aemilius Paulus nu putea înțelege o astfel de rugăminte, contrară tradițiilor Romei. Respectul pentru legile Romei înăbușea orice alt sentiment omenesc chiar și în sufletul acelui roman, om cultivat totuși, de vreme ce pe Polivios [renumitul istoric grec Polybios, n.m.] l-a găzduit și l-a primit împărătește la vila sa din Roma.

- Există un mod să se sustragă, i-a trimis vorbă lui Perseus. Să se sinucidă.

Dar Perseus n-a găsit curajul necesar. (Panaïotis Kanellopoulos, în volumul II al Istoriei sale, analizează foarte omenește această dramă a regelui captiv.) Și astfel a fost tîrît în alaiul triumfal al învingătorului.

Da, însă unde oare era ascuns destinul nemilos, perfid, unde sta la pîndă și de unde urmărea succesul și triumful fericitului general? Era acolo, în apropiere. Se ascunsese acolo, chiar în casa lui Aemilius Paulus, între cei patru pereți ai săi. Generalul roman avea doi fii, unul de paisprezece și unul de doisprezece ani. Și iată că destinul i-a ochit pe ei. Cu cinci zile înainte de alaiul triumfal, moare primul băiat. Are loc triumful, adevărată apoteoză. După trei zile, moare și al doilea băiat. Alt copil nu-i mai rămînea lui Aemilius Paulus.

Să păstrăm acum o clipă tăcerea în fața acestei uimitoare decizii a Sorții care a scînteiat năucitor și oribil asemeni unui fulger. Ce infernală stăruință, ce abisală Nemesis, ce furie neînduplecată a condus la o lovitură atît de crudă? A avut atîția ani la dispoziție, de ce a ales tocmai zilele triumfului pentru a trimite arhanghelul morții? De ce a încadrat acest triumf cu cele două morți? De ce a cernit aurul victoriei cu cele două văluri negre, de doliu? De ce a pus dreapta satisfacție a eroului glorios între două adînci lovituri de pumnal date în inima tatălui?

Dar ce voia oare Soarta, pe cine urmărea să pedepsească? Academicianul francez Gilbert Cesbron, care se distinge prin simpatia sa față de oamenii persecutați, scria undeva: „Cînd văd un om rău, mă gîndesc: dar oare ce i-au făcut, pe cine vrea să se răzbune?” Și Sorții, oare ce-i făcuse Paulus, pe cine voia de fapt să se răzbune, ce faptă voia să pedepsească atît de aspru?

Ce poate răspunde cineva și la ce s-ar putea gîndi, în cazul acestei teribile și neînduplecate catastrofe?
Într-adevăr, Roma a rămas uimită și mută în fața tragediei. Care părinte nu se teme pentru copilul lui, care roman putea să nu se cutremure în fața deznădejdii părintești? Așa încît, văzîndu-l pe Arhontele morții instalat dintr-o dată în acea casă glorioasă și fericită, poporul a rămas stupefiat. Plutarh insistă mai ales asupra faptului că jale și lacrimi s-au împletit cu imnurile de slavă și triumf.

Dar toate acestea erau exterioare, la suprafață. Adevărata groază a fost resimțită de poporul roman, atunci cînd a reflectat asupra neașteptatelor lovituri ale Sorții, asupra măiestriei răutății și sălbaticei oportunități cu care fuseseră date. Nemăsurata putere a nenorocirii, izbucnită ca dintr-un vulcan negru, cînd nimeni nu se aștepta, a umplut de groază și a pus pe gînduri poporul Romei.

Oamenii fură cuprinși de o teamă superstițioasă.
„Oare ce alte catastrofe prevestea uciderea de către Soartă a celor doi copii nevinovați? A greșit cu ceva generalul ori a greșit Roma? Oare vor veni și alte nenorociri, să ne lovească pe toți?”

Și astfel o boare înghețată, teama de cine știe ce blestem divin și fiorul unei amenințări fără nume s-a întins peste cetățenii Romei - stăpîna lumii. Toți au ajuns într-atît să se simtă în nesiguranță, încît problema, din personală, a devenit politică. Toți ochii erau ațintiți asupra lui Aemilius Paulus. Și el, ca un adevărat roman, a considerat de datoria lui să cheme poporul la o adunare, să-i vorbească pentru a-i da curaj, pentru a-l face să simtă iar atmosfera victoriei și triumfului.≫ *

Va urma „O cuvîntare unică. Cetățean roman și tată” în viitoarea postare, continuare poveștii rescrisă de Mihail Stasinopoulos.
În 1968, Cioran scria:

„14 septembrie. Am întâlnit-o ieri pe Dna (?) care locuiește în același imobil și al cărei soț a murit acum două luni. Am oprit-o ca să-i prezint încă o dată condoleanțe. Mi-a aruncat o privire teribilă, plină de ură și cruzime. Am fost surprins și răscolit, pentru că imediat a început să plângă. Am înțeles că ceea ce luasem drept cruzime și ură nu era decât disperarea.” **



_________________________________
* Kostas Assimakopoulos, Gîndirea greacă.Eseiști contemporani, ed. Dacia, 1975, pag.152-155 
** Cioran, Caiete II, Humanitas, 2010, pag.90.

Falie

Nemesis temple, Rhamnous, Attica, Greece

Ar fi o similitudine între cel de deasupra și cel de dedesubt, între primul și al doilea, între optimist și pesimist.
Poate nu știți bancul în care doi frați așteptau cu nerăbdare cadourile de Crăciun. Dar în afară de faptul că erau frați, pe aceștia nimic nu-i apropia și nu-i făcea să semene unul cu altul. Asta pentru că unul era optimist și celălalt era pesimist, sau invers, nu mai știu.
Pesimistul era traversat și de stări angoasate, de insomnii și atunci când reușea să adoarmă se trezea brusc țipând asaltat de coșmaruri. Cel optimist era harnic și nimic nu-i făcea viața mai frumoasă decât să spele și să facă curat peste tot. Rupt de obosit, adormea și se trezea fără să-și amintească nimic, dar foarte vesel.
În Ajun, pesimistul deja își făcea probleme gândindu-se că dacă va primi un trenuleț electric, sigur se va electrocuta, sau dacă un căluț de lemn va dori să fie călărit de el, sigur va cădea de pe el. Optimistul privea doar bradul frumos, încărcat de luminițe și globuri. Nu se gândea la nimic.

Dimineața cadourile erau la locul lor, pentru fiecare. Părinții se străduiseră financiar să-i mulțumească pe fiecare. Datorită faptului că pesimistul era foarte greu de mulțumit, i-au cumpărat o dronă, outdoor și chiar indoor. Atașat de dronă era și un aparat de fotografiat HD. Toate se comandau wireless. Drona se putea înălța până la 200 de metri asemeni unui țânțar uriaș. Celuilalt, optimistului, nu i-au mai cumpărat nimic, n-au mai avut bani. Pe drum au văzut o balegă de cal, tare s-au mirat. Au împachetat-o frumos, au pus-o într-o plasă de cadouri și-au scris pe ea destinatarul.

Când au deschis cadourile, pesimistul a sărit speriat la vederea dronei. A țipat că-i este frică, că-l urmărește că-l pândește și mai ales că poate cade peste el. Optimistul, după ce a deschis l-a rândul său cadoul, a început să se uite cu mare atenție în jur, să caute. Pesimistul și așa speriat îl întreabă ce a primit și ce caută.
„Am primit o balegă de cal, acum doar caut calul!”

Am încercat să dau un exemplu în ceea ce înseamnă Nemesis.
Care parte din coloană a fost prima găsită, cea de deasupra sau cea de dedesubt?
Are asta vreo importanță?!
Regăsirea folosește cuiva?
Eu am văzut în această imagine un dialog între ceea ce a mai rămas din coloane.

De departe Dürer

Dürer la Timișoara

Există un context, limitat ca prezență, în care ne amintim de memoria mâinilor.
Albrecht Dürer a reușit să minimalizeze ceea ce altminteri era cel mai simplu de înțeles; mimica. Dürer reinventează privirea.

Vedem prin mii de ochiuri de informație, cele virtuale le întrec deja pe cele reale.
Să încalți o sferă, să privești printre mâini, să vezi doar premiul, sau poate dincolo de el, este ceea ce mult mai târziu Dali definea suprarealismul.

Nemesis - Rhamnous

« Zeiţă greacă a răzbunării, pedepsind crimele, conservînd şi supraveghind ordinea şi echilibrul în univers, sub raport moral, prin cîntărirea riguroasă a fericirii şi nenoricirii umane.


Socotită fiică a cuplului  Zeus - Ananke, deşi Hesiod în Theogonia (v.223, dar într-un pasaj socotit interpolare) spune că Nemesis e fiica nopţii (Nyx). La Homer, numele comun  νέμεσις  are sens de justiţie divină; la origine, νείμειν însemna "a împărţi (echitabil)", sensul fiind legat de distribuirea egală a şansei şi neşansei, deoarece dereglarea între noroc şi ghinion nu rămânea nepedepsită.


Tragicii o prezintă pe Nemesis în primul rînd ca o răzbunătoare a crimelor şi pedepsitoare a aroganţei, înrudită cu grupul Erinnnys.


Ca supraveghetoare a echilibrului dintre bine şi rău şi zeiţă vindicativă, avea nişte instrumente folosite în exercitarea atributelor: o vergea de măsurat, un frîu, o sabie şi un bici; de fapt, Nemesis veghează destinul particular al fiinţelor şi al lucrurilor, adică menţinerea locului destinat fiecăruia şi păstrarea măsurii în toate; iar pe de altă parte, pedepseşte orgoliul sau încercările omului de a-şi depăşi condiţia cosmică, implicit, întreprinderile omeneşti de modificare a ordinii naturale (astfel distruge flota persană care vrea să forţeze istmul muntelui Athos, modalitatea zeiţei fiind dezlănţuirea unui uragan)
.


Tot astfel Nemesis veghează aplicarea principiului delfic Nimic prea mult (Μηδέν αγάν) - deviză înscrisă pe frontonul sanctuarului din cetatea Delphoi (forma latină, la Terentius: Ne quid nimis).


Nemesis se deplasează rapid într-un car tras de grifoni. Avea un sanctuar la Ramnos şi era uneori numită şi Adrasteia (cu epitetul de fapt al zeiţei Kybele).

Romanii au preluat cultul grec pentru Nemesis, transferînd atributele zeiţei locale Fortuna devenită patrona generalilor imperiali şi a gladiatorilor »

Victor Kernbach, Dicţionar de mitologie generală, ed. Albatros, 1983, pag.493-494

Deasupra Marathonului la câţiva zeci de kilometri, cu vedere la golful Eubeei, se află templul zeiţei Nemesis, mai jos printre stânci, pe o colină se află cetatea Rhamnous, un drum neprevăzut te îndeamnă acolo.

Templul din secolul 5 Î.C. / î.e.n, la fel ca la Delphi, avea o preoteasă numită Arsinoë, sigur că pe poveşti le-a luat vântul, ceea ce ne este arătat este mai sigur; statuile şi zidurile.


Statuia găsită se află la Muzeul de Arheologie şi Istorie Naţională din Atena, o reprezintă pe Zeiţa Nemesis, opera lui Agorakritos, un discipol al lui Fidias. Acolo mai este şi statuia preotesei Arsinoë...

reconstitituirea grafică arată cam aşa;

Dar capul zeiţei se află la British Museum, semn că întregul aşa cum pare el despărţit, nu mulţumeşte Zeiţa.


Locurile sunt fabuloase, străzile te conduc la vale, spre cetate, spre mare.

Apoi, dintr-o dată oraşul, cetatea, locul ce te descoperă, pentru că emoţiile şi aşa stăpânite te dezorientează şi atunci, poarta îţi arată intrarea.

Un labirint, în care reconstituirea se amestecă cu reconstrucţia, te determină să urmezi urcuşul acum, şi odată ajuns sus, în umbra măslinilor colinari, să vezi marea, mai albastră decât orice piatră preţioasă ce-şi arogă culoarea.

Jos, o stână, lângă un mic lac cu apă dulce, munca celor ce au nevoie de apă pentru animalele lor, munca celor ce au nevoie de echilibru pentru a menţine viaţa, ne invită să facem baie în mare, în apa mai limpede decât transparenţa vasul de sticlă în care am vrea să o încărcăm, în dorinţa de-a o lua cu noi.


Pentru că discursul trebuie să se termine cu o alegere, o invitaţie pentru o reflecţie, întrebarea vine la fel ca apa mării şi te îndeamnă: Ce alegi, intrarea sau ieşirea? pentru că în secolele în care am fost educaţi de generaţii întregi ni s-a arătat tot timpul ieşirea; eu am ales intrarea.


Pentru cei pasionaţi, o explicaţie asupra sit-ului arheologic.