Există o arhivă, o descriere chiar, a celei mai aprige dorințe; sexul.
Toate romanele de la Boccacio, la Dumas, sau Tolstoi încoace pălesc în fața imaginilor. O imagine: mai mult de o mie de cuvinte, spunea cineva.
Între toate, poate separat, unele reușesc să triumfe în fața trecutului, în fața a ceea se bănuia a fi fals și este adevărat sau invers a ceea ce este adevărat și este fals -asta referitor la castitatea preoților catolici, ca mențiune strictă de facto. Dar acesta-i un exemplu și nu asta ne interesează, mai degrabă duplicitatea cu care mental privim o asemenea imagine: normal.
Atunci ce se întâmplă când privim spânzurații lui Goya sau cei patru cavaleri ai Apocalipsei ai lui Dürer: normal? Da, normal. Nu-i normal. Sexul dispare.
Apar reflexii luminoase datorate iluminări artificiale din sala de expoziție.
