Se afișează postările cu eticheta prezent. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta prezent. Afișați toate postările

joi, 9 aprilie 2015

Postmodernism

Secția veche a fabricii de vopsele Azur Timișoara
Toată candoarea epocii industriale a trecut. Din fumul greu al vreunei topitorii nu se mai ivește nici o față umană, nici un om încercat învelit în cauciuc. Însăși Sindicatul refuză măștile și mănușile protectoare dacă asta ar duce la vreun rezultat în privința și împotriva concedierilor masive. Omul acela încercat despre care scriam nu-și mai cere decât un singur drept, dreptul de a munci în continuare în secția pe care tatăl său a deschis-o. În schimb prin asta va muri la fel ca părintele său; sufocat de silicoză și încărcat de metale grele. Capitalismul nu mai naște proletari. Din est bate un vânt ce suflă această minciună burgheză. Nu este adevărat, muncitorul nu moare niciodată.

Pe un cer încărcat de senin, în care norii păreau trufandale, m-am urcat pe cisterna nichelată și strălucitoare a unui trailer de patruzeci de tone pentru a fotografia ceea ce un gard de beton de peste doi metri ascundea sensibil panorama post_industrială și inundată de modernismul unei epoci a țevii și rezervorului.

O repetiție pe care nici Warhol n-a prevăzut-o reflecta chipul minunatului rezervor. Vorbim de un singur rezervor, care odată proiectat, el se va multiplica de câte ori dorința chimistului va mai inventa o culoare sintetică. Postmodernismul reușește să posede moștenirea dată de industrie datorită cheilor lăsate în cușca paznicului lângă o poartă ce stă să cadă, după ea, doi câini costelivi nu îndrăznesc să te muște, s-ar putea să rămână fără ultimii dinți.

Industria revarsă ultima ei poluare, încă neajutorată, încă nedezafectată, încă ieftină. Un periplu prin aceste zone îți poate trezi cele mai zgomotoase imagini, imaginile unei ere lipsite de contrastul zilei de mâine; de continuitate, de nesfârșit, de infinit. Monotonia decade, frustrarea și frica zilei de mâine accentuează acum nevroza pierderii locului de muncă, implicit a traiului zilnic cu care te-ai obișnuit. Trăim ziua în care, și aici mă repet, nu cel mai mare, sau cel mai puternic, sau cel mai viteaz reușește, ci cel care se adaptează cât mai repede. Omul nu devine șobolan datorită întunericului, ci datorită oportunității pe care n-are voie să o rateze, odată pierdută aceasta, așteptarea viitoarei naște cele mai teribile angoase; achitarea datoriilor, lipsa concediilor, evitarea oricărei plăceri costisitoare. Postmodernismul implacabil te-ndeamnă la creație, dar nu oricine poate face asta și mai ales nu oricine visează la asta. Cu capul în căcat să înoți un fluture perfect. Toate astea pentru că un rezervor a clacat.

vineri, 17 octombrie 2014

Triptic solar-acvatic


Mă gândesc să-mi fac rost de-un ochi în frunte, să fiu triunghiular vederii.
Să văd trei valuri din același loc.
Trei timpi.
Trecut-prezent și viitor.
Ochiul din viitor îmi lipsește.
De aceea omul are doar doi ochi.

duminică, 6 iulie 2014

Wall E


Ar fi că viața este o lungă așteptare,
apariția unui semn,
a unei lumini.

Personajul de mai sus o știe prea bine.
Filmul roboțeilor este mai uman decât cel al oamenilor,
contradicția parvine din faptul că și roboțeii se uitau la un film al oamenilor.
Dar acei oameni nu mai existau și nu mai aveau nici o legătură cu prezentul.
Absolut nici o legătură.
S-ar părea că umanul nu este dat de acțiune, ci de memorie.
Să scriem că avem de-a face cu o metafizică a umanului, ceva static și potențial, ce trebuie doar activat?!
Nu speriem pe nimeni dacă afirmăm că nu toți oamenii sunt umani.
Contradicția survine non-activării, lipsei canalului prin care trezirea să-i facă umani.
Unii oameni își trăiesc viața ca un film... de proastă calitate.

vineri, 2 august 2013

Paralelism mistic

În acel anotimp, în care soarele s-a aliniat casei mele, o mie [a se citi un milion] de constructori, o mie de arhitecți, au venit pentru a îmi ridica casa [a se citi palatul].

Atunci am dăruit, am înfăptuit, soarelui [Ea], planul paralel casei mele.
Sunt linii pe care nu le pot depăși decât fiind curbe. Sunt ceea ce se apleacă în bătaia vântului; trestia (Pascal).

Coridorul este în final calea, inițiat de lumină. O flotă a cărei cunoaștere corespunde felului în care ne manifestăm în prezent.

miercuri, 17 octombrie 2012

Apus de soare

Unul dintre personajele umbrite din romanele ei, dar prezent în multe dialoguri, nedezvăluit niciodată, „a fost ca un apus de soare”, ne dezvăluia Doamna M în testamentul său literar, Memoriile sale;

„... este întocmai ca o fotografie în care toate obiectele prezente sunt luminate de un soare ce apune. Toate reflexiile ajută pentru definitivarea contururilor, sticla refractă și reflectă imagini deosebite, imagini frumoase. Undeva o carte deschisă se dorește a fi citită, dar nu este nevoie, la rândul ei conține fotografii, acolo are loc o luptă, în umbră un zeu privește. Spectacolul static nu poate ascunde soarele, el este prezent, dar nu se vede, se bănuiește.”


duminică, 22 aprilie 2012

Ploaia pe bicicletă - trecut, prezent, viitor

Norul lovi stâlpii ce petreceau firele de curent de înaltă tensiune cu stropi mari care în lunecarea lor spre pământ aruncau scântei. O ploaie de vară asaltă cartierele mărginașe. Ploaia era așteptată de dimineață, dar până spre după-masă, soarele s-a tot jucat cu norii; acum la apus, noaptea părea că vine mai repede.


Ploaia m-a prins pe bicicletă. Priveam apusul de soare ca pe-o despărțire. Plecasem târziu în căutarea fazanilor ce se împerechează. Pe câmp, sunetele guturale scoase de mascul, îmi alertau vigilența. N-am făcut nici o fotografie, n-am înregistrat nimic, vântul a stricat totul și a adus ploaia.


Orașul, la numai opt kilometri depărtare, nu îmi mai crea impresia de siguranță. Pierdut pe șosea, cu vântul în față, cu ploaia de vară pe mine, obosit de așteptare, toate cauzele îmi păreau pierdute. Unde era eroul neînvins, unde era alergătorul neobosit, unde era marea?


O camionetă mică opri în fața mea și șoferul se dădu repede jos, mă opri, mă întrebă dacă nu doresc să mă ducă în oraș. Ploua deja repede. El a acceptat.


Celălalt vâsli în continuare. După zece minute în fața lui: accident. O camionetă intrase sub un TIR, ce căuta TIR-ul acela duminica pe un drum județean? greu de explicat! Carosabilul plin de praf devenise un patinoar suplu noroios. Mașina alunecase pur și simplu. Un martor povesti de un biciclist pe care camioneta a dorit să-l ferească.

joi, 24 februarie 2011

Moartea unui titan




[Roy:]
"I've seen things, you people wouldn't believe, hmmm.
... attack ships on fire off the shoulder of Orion.
I've watched C Beams glitter in the dark near the Tannhauser Gate.
All those moments, will be lost in time like tears in rain..."
["... time to die ..."]

 ___________________________________________________

     Cutremurul,  supravegheat jos acustic, veni pe neaşteptate. Lovi prin replicile sale la fel cum valurile izbesc iarna stânca vie. Unda de şoc tăvăli uşor construcţiile vechi, nepregătite pentru asaltul undelor de joasă frecvenţă; înainte de a se strâmba pământul, acestea deja tremurau.

     Salvatorii n-au raportat niciodată supravieţuitori necunoscuţi, aceştia, alienaţi, internaţi în pavilioane ascunse ale spitalelor speciale nu-şi mai reveneau niciodată, mediul în care se aflau nici nu putea să-i facă normali, pentru că ei nu erau din lumea aceasta.



Dar ei, opuşi, posesori ai acelor reluctanţe, rezistenţe ce provin din matematica vegetalului, ai rezistenţei superficiale lichide ce urcă pe tuburile submilimetrice, reuşesc să traverseze caroiajul, să acopere ariile realului, sus în soare să răspundă întrebării existenţiale: "Cum aţi ajuns aici?"

Dar ei, opuşi realului, temporalului, să subziste o clipă pentru a da răspunsul: "Pentru că ne-aţi răpit!"

Viaţa nu este simplă, aruncată la ruleta secundei pare sau impare, de fiecare dată dorinţa înfrânge avariţia şi părăsirea mesei de joc se datorează blondei ce s-a frecat de colţul mesei de joc. Oamenii văd asta, simt asta, doresc asta, visează asta şi mai departe prelucrează realitatea în sensul acestor răbufniri aşa zis înţelepte; clerici, inspectori fiscali, agenţi de asigurări, propagandişti politici, electorali, sindicali, ecologici, populari, adevăraţi apostoli ai noilor ideologii ce reflectă viitorul prezent, apocalipsa înţeleaptă, ne fac pe noi, prin cei prezenţi, izbăviţi, eliberaţi de toate vinele şi viciile, dorinţele şi visele, ne fac oameni.

Replici ale cutremurelor ce crează mutări imense ale maselor, falii ce dislocă continente, insule ce mor, ţărmuri ce devin munţi, toate acestea în dimensiunea lor duc la modificarea unui timp. O formulă veche şi înţeleaptă stabilea Energia ca fiind masa obiectului înmulţită cu viteza lui, totul supra doi, se lua în calcul relativitatea mişcării; adică viteza, viteza era apropiată cu viteza luminii. Nimeni nu a luat în calcul că nu viteza contează, ci masa obiectului, aceasta fiind enorm de mare, chiar şi cu viteză mult mai mică decât viteza luminii va provoca contractarea timpului, sau dilatarea spaţiului; precum Einstein a scris-o în Teoria Relativităţii.

La cutremure mari apar oameni din diferite epoci, aceştia provoacă mari disensiuni între marii învăţaţi ai epocii curente, binenţeles, marea masă a populaţie nu ştie nimic.

În final este greu de demonstrat că aceştia sunt Titani ce au trăit vremuri în care omul târâia creanga.
_________________________________________
Rămân de văzut filme în care ne simţim aşişderea! :)

luni, 6 septembrie 2010

Teama omului



Am zburat deasupra oamenilor şi-am simţit teama ridicându-se din mintea lor.
Frica unui prezent în care ei se zbat. Opuşi unii altora.
Nimic nu-i face să fie mai slabi, mai neputicioşi, mai laşi, decât frica de-a fi ceea ce ei au visat cu mult timp în urmă.
Au uitat până şi asta, ori tocmai de aici ar trebui să înceapă totul; de la primul vis.