Despre vânătoare - cu Jack Kerouac

≪

10

Am dat o raită prin jur strîngînd o mulțime de crengi ca să facem un pat de vreascuri pentru foc, am adunat și lemne mai mari și, în final m-am apucat să vînez bușteni. Am făcut un foc destul de mare cît să-l vadă Morley, numai că noi eram după stîncă, în afara cîmpului său vizual. Flăcările se duceau înspre stîncă și stînca le absorbea și ne dădea înapoi căldură, eram ca într-o cameră fierbinte, dar nasurile ne înghețau de fiecare dată cînd ieșeam din ea ca să aducem lemne și apă. Japhy a pus bulgurul într-o oală cu apă și învîrtea la el în timp ce fierbea, în paralel ocupîndu-se și de budinca de ciocolată, pe care  o pusesem la fiert într-o oală mai mică scoasă din ranița mea. A scos la lumină setul lui dublu de bețigașe chinezești și n-a trecut mult și ne-am înfipt în mîncare, rîzînd. Era cea mai delicioasă cină din toate timpurile. Deasupra haloului portocaliu al focului apăruseră imense de stele infinite, unele mici focuri singuratice, altele, cum era Venus, picurînd jos de tot, lîngă orizont, iar altele grupate în structuri vaste, cum era Cala Lactee, de nemăsurat pentru înțelegerea umană, albastre, reci și argintii, dar focul nostru era roz și prietenos. Și așa cum prevăzuse Japhy, nu aveam deloc poftă de alcool, uitasem de el, eram la altitudine prea mare, făcusem prea mult efort, aerul era prea înviorător, aerul însuși putea să te îmbete.
≫ 

Jack Kerouac, Vagabonzii Dharma, Polirom, 2009, pag.84-85.