De deasupra

Clădirea Barcă spre Piața Traian, Timișoara

Am luat un cer al Greciei, din Peloponez, din nordul lui Pelops; l-am suprapus sub clădirea barcă din orașul meu.

Cum adică l-am suprapus sub?
L-am suprasub?
Nu!

Am purtat norii deasupra mea până am întâlnit dealul. Dar nu era deal, era clădire, nu era om eram eu.
Așa a ieșit imaginea.

În timpul unei eclipse vechi de sute de ani

Piața Unirii - Timișoara

Era în timpul unei eclipse totale de soare când un uriaș șobolan mergea pe-o bicicletă traversând piața centrală a orașului. A oprit lângă biserică ascultând o clipă și în fugă orga maiestoasă ce răsuna printre zidurile vechi de sute de ani. Apoi, și-a luat avânt și-a urcat treptele mici ale unui birt postat pe-un colț de intersecție. A răsturnat mesele și-a făcut o gălăgie imensă de până și organistul a încetat să mai clămpănească. A smuls câteva sticle de whisky de pe raft și a pierit precum venise, dar spre subsol, pierzându-se printre arcadele vechi de sute de ani.

Bicicleta mai stă și acum rezemată, iar birtul și-a schimbat numele din cauza celor întâmplate. Totul se petrecea acum câteva sute de ani și de atunci trăim într-un perpetuu crepuscul. La orgă se cântă neîntrerupt „Oda șobolanului” compusă de marele maestru Dach. Este un imn închinat șobolanului grozav ce-a furat soarele și l-a dus departe în pământ. O dată pe an toată piața este împânzită cu sticle de băutură fină și scumpă, în speranța că vor atrage creatura din subsolurile vechi de sute de ani ale pieții centrale a orașului, odată cu ea, bineînțeles va veni și soarele

Locul cel mai luminat

Timișoara, spre Piața Traian, stânga Termocentrala, mijloc catedrala catolică din Piața Romană

Am căutat tot timpul înălțimile din care să pot vedea locul cel mai luminat.
Locul unde se întâlnesc cei care au ceva să-și spună.
Astăzi n-a venit nimeni.
Nici măcar tramvaiul n-a trecut pe acolo.
Un fum gros datorită temperaturilor scăzute, lansa S.O.S.-uri în aer.
Astăzi doar privim și nu spunem nimic.

Timisoara la sfârșit de octombrie

N-am reușit să văd bine orașul meu decât călătorind și văzând alte orașe.
Nici clădirile nu le-am băgat în seamă prea mult. Nici nu poți să admiri ceva dacă n-ai învățat nimic despre ceea ce se află în fața ta. Întorcându-mă din micile mele călătorii îmi regăsesc orașul altfel, este poate în natura umană, pentru că îmbătrânesc și la orice reîntoarcere orașul mă vede așa -mai bătrân.

Nu mă pot plânge că timpul scurs a fost în zadar. În lărgimea timpului există o fisură, pe care dacă o găsim, ne înghesuim în ea și dispărem. De aceea pentru oraș, dispariția mea nu apare decât în stratul de praf de pe grinzile din podurile clădirilor ce-l alcătuiesc să fie milimetric mai stufos. Apariția mea îl întinerește, orașul îmi apare mai frumos și mai viu. Ce ciudat scriu în această balanță a trecerii prin lume.

Dacă împungi ești o vacă!

Timișoara - în centru

O vacă nu trage de poartă, ci împinge, sau mai bine scris împunge o poartă.
Tandrețea mesajului constă în figura vacii, redundant, este o vacă reușită.
Misoginismul mesajului ține de bou, și de neprezența lui imediată. Boul vine de obicei mai târziu; vaca, cu ugerele pline abia așteaptă să împingă poarta și să scape de povara lor. Boul ar mai fute ceva pe drum, vreo vițică dacă se poate. Prin asta dau apă la moară autorului bannerului, care fiind bou, n-a apărut la timp.

Mi-ar fi plăcut să scrie mai bine: „dacă împungi poarta ești un Minotaur”, ar fi fost eroic, masculin, puternic; poarta ar fi avut la rândul ei trăinicia dată de mit. Poarta, precum se vede, este greu de tras, dar și de împins.

Oricum ar fi, orașul meu nu este unul monoton. Traficul este așa, bară la bară. În orașul meu se construiește la greu.

Cadastru - ϰατάστηχον

http://blog.naver.com/PostView.nhn?blogId=nordvargr&logNo=50134163786&viewDate=&currentPage=1&listtype=0&from=postList

Orașul meu se mută.
Ceea ce este impropriu, este mutarea însăși. Instituția care se ocupă cu tot ceea ce înseamnă relief în orașului meu se mută. Ceea ce nu a bănuit nimeni, este că și cerul se mută.

Pentru cunoscători, cele două insule (din imagine) se numesc Paxi și Antipaxi (Paxos-Antipaxos)

Povestea

Una din hotărârile locale ce trec repede neobservate publicului este mutarea de urgență a Cărții Funciare, locul impropriu; infestat cu șobolani, cu tot felul de insecte, cu umezeală: dăuna arhivei seculare ce definea geometric orașul.

Lucrările din Centrul Vechi, pentru prelungirea unor artere pietonale, conservarea unor piațete, retrasarea conductelor de gaze, de canalizare, de alimentare cu apă potabilă și chiar redimensionarea cablurilor electrice subterane, au dus la găsirea unui schelet de cămilă, a două trupuri umane îmbrățișate -cu două iatagane alăturate, a unei fântâni zidite până la câțiva zeci de metri adâncime și multe alte minunății ce pot izvorî dintr-un pământ atât de prieten nouă.

Cu cât intrau mai adânc muncitorii, cu atât izvoarele freatice izvorau în arteziene, trezind la viață fluxuri subterane nebănuite. Și în toate acestea încercări de reconstrucție și reamenajare, cel mai mult a avut de suferit arhiva cadastrală a orașului, care și așa fiind încercată greu de-a lungul războaielor și inundațiilor, acum primea o ultimă lovitură -infiltrațiile.

La nivelul doi sub pământ, sub bolți zidite cu sute de ani în urmă, asistai la dușuri, apa țâșnea printre cărămizi la intervale neregulate și femeile de servici nu mai pridideau cu gălețile de-a scoate apa dintre dulapurile zidite. Pe polițele de marmură stăteau documente ce n-au văzut lumina soarelui de cel puțin trei sute de ani.

Primarul, într-o încercare disperată, a chemat pe toți experții judiciari ai orașului, să-l ajute să mute într-un loc sigur harta orașului. Harta orașului este istoria sa, ca istorie -tot ceea ce ține de catastif, ține de-o memorie ancestrală, de o imagine. Și datorită unor fonduri europene primite în grabă s-au putut achiziționa cutii care se puteau vida pe loc, având învelișul din inox. Astfel că o armată de funcționari privați și instituționalizați au intrat asemeni unei hoarde în subsolurile clădirii ce înconjura Piața Centrală a orașului.

În decurs de câteva zile, containere de zeci de tone luau calea periferiei, unde într-o locație nouă, se descărcau cu grijă și se inventariau ca atare. Deschiderea lor având loc în decurs de câțiva ani, dacă nu zeci de ani, având în vedere numărul imens de cutii sigilate.

Pentru ca munca acestor mineri birocrați să fie mai ușoară, s-au instalat tot felul de automate, unele filtrau aerul din subsoluri, altele livrau cafea și napolitane pe cartele preplătite de Primărie.

Faptele acestea s-ar fi terminat în timpul prescris de proiectant dacă nu s-ar fi întâmplat, ca o parte din personalul angajat să nu mai apară a doua zi la serviciu. În urma zilelor lipsă, cu ajutorul organelor de ordine, s-a constat că persoana în cauză lipsește. Astfel că, destul de repede, Primăria și-a dat seama că o seamă de funcționari -de fapt, nu mai ieșeau din adâncurile instituției.

Primarul în persoană a coborât, împreună cu alți oficiali și bodyguarzi (înarmați) pentru a constata condițiile de lucru. În loc să vadă cum experții angajați (pe bani grei) aranjau documentele în cutii, a dat de-o armată de zombii care reușeau să arunce în lifturile -special construite, paralelipipedele de inox, cu o mare grabă, după care dispăreau în întuneric.

La o lună după inițierea acestor mutări -deplasări de documente sensibile, clădirea nouă era ticsită de jos până la etajul al șaselea cu cutii de dimensiunea aspiratoarelor. Cutiile erau înghesuite (zidite), astfel că ocupau volumetric aproape toată clădirea.

Primarul a ridicat o problemă la fileu:
„Sigur în cutii sunt documente, nu sunt ele parțial goale, sau unele goale?!”

Asta, pentru că funcționarii angajați, erau plătiți la cutie.
Asta, pentru a se face repede o comisie, care se va ocupa cu desfacerea cutiilor, nu cu inventarierea documentelor -asta cere prea mult timp. Se va constata dacă cutia înregistrată pe numele X, era umplută sau dimpotrivă.

În timp ce în partea centrală a orașului se dezgropa cu aplomb arhiva cadastrală, în partea periferică se aranjau măcar toate documentele. Mai mult chiar, două macarele s-au ivit repede ajutau eroic la turnarea unor fundații noi pentru arhiva extinsă a orașului

N.B.
Dacă v-a plăcut continuu.
Dacă nu, dați de veste.

Iaca pula populară

Mesajele simultane, se numesc subliminale.
Simultaneitatea ține de educație.
De aceea Pollock a pictat galaxii și Bukowski s-a făcut că recită poezii.
Ca o coincidență simultan îmi iubesc orașul.
Și îl iubesc pentru că știe, tot simultan, să mi-o tragă și să mă tragă, acolo unde-mi place.
Nu este o reclamă la firma Simultan, cea cu iaurturi ieftine și acre, că este cu puțină grăsime.
Orașul meu îmi oferă surprize și de aici încep toate remușcările absolutului. Absolut fiind vizibilul în care eu îl văd, îl percep și de aici deja bat câmpii.

Imaginea originală

Lecția de democrație

Timișoara. Piața Libertății, colț cu str. E.Ungureanu

Dialog în fața școlii. Ghivece ceramice, lungi de peste un metru, cu panseluțe, stau parcă și ele la rând.
Înghesuială. În spate, spre parcare, un tânăr de aproape treizeci de ani așteaptă la rândul său copilul sau copiii să iasă din școală. La un moment dat se apropie un alt tânăr -tot de vreo treizeci de ani, se oprește și îl întreabă:
- Te cunosc, de câteva zile mă gândesc numai la asta.
- Și eu te cunosc, răspunde primul personaj de care am pomenit.
- Ai fost la școală cu mine, sigur, sigur de acolo te știu. Al doilea tânăr pare un pic agitat, este îmbrăcat mult mai decent decât primul. Copilul pe care îl ține de mână este aranjat ca un mic violonist.

- Am fost în aceeași clasă!
Mirat, cel care a deschis dialogul rămâne un pic uimit.
- Ai fost mai gras un pic, de asta nu te cunosc.
- Nu, am fost slab tot timpul, ca acum, reia imperturbabil primul.
- Da, te confund cu fratele tău...
Primul pare deja satisfăcut de conversație și dă din cap.
- Sigur, cu fratele tău mai mare.
- Am un frate mai mic, și plictiseala revine.
- Da, așa este, eram noi ăia „cei cinci”... și mâna stângă se învârte deasupra capului ca un lasou.

- Tu erai cu coasa, nu?
- Nu, eu eram cu lanțul...
Copilul devine agitat și dă semne că vrea să plece.
Primul se apleacă asupra lui și dă cu mâna să-i mângâie creștetul. Copilul se retrage brusc, dar nu apucă să se ferească.

- Îi cresc deja cornițele!
- Da, se văd, sigur se văd.
- Tu cum stai?
- Eu nu m-am căsătorit, replică primul.
Al doilea pare mirat și se uită împrejur.
Apoi, fără nici o altă politețe se depărtează grăbit, trăgându-și copilul de mână.
- Ne mai vedem noi!

Două fetițe, în primii ani de școală, se zbenguiau în apropiere, una dintre ele avea o panseluță albă în mână și o plimba de mama focului prin păr.
Undeva în lume, în partea cealaltă, în urma unui accident, o femeie tânără muri în salvarea albă care-o ducea spre spitalul cel mai apropiat.

Fetița se apropie de o panseluță albastră și dori să o smulgă.
Tânărul interveni verbal și fetița lăsă cu greu petalele cărnoase.
În altă parte a lumii, în urma unui infarct, un tânăr se prăbuși pe scări. Cineva îl prinse la timp și acum pe o parte respira bine, parcă cineva îl smulsese din locul lui.

Primul își strânse fetițele ca pe puii unei găini și trecu parcarea. Din spate, o fetiță din cele două încercă să lovească un câine vagabond cu piciorul. În emisfera sudică, se formă o furtună, ce posibil, prin amploarea imediată, putea ajunge uragan.

Suntem obișnuiți să comparăm imediat, stimuli celebri se ocupă de asta, totuși nu greșim, prima impresie contează. Ceea ce se întâmplă de multe luni în orașul meu se datorează orgoliului nemăsurat al primarului. Orgoliu ce concurează cu indiferența față de cei ce l-au ales. Când îi trece prin cap o idee, mii de timișoreni suferă, dar el n-ar cum să priceapă și nici să vadă.

Timișoara a devenit brusc un șantier ce-și sufocă locuitorii.
Există o inutilitate a dorinței, aceea de-a fi brusc revelată, fără nici un parcurs interior.

Orașul

Piața Bălcescu -Timișoara

În mijlocul orașului au loc șantiere, cauza lor a fost deturnată în favoarea celor ce conduc, în timp ce cetățenii suferă. Următoarea revoltă va fi pentru conducătorul local. Este stupid ceea ce se întâmplă.
Aștept cu nerăbdare 15 septembrie, sunt un masochist.
În drumul meu liber sunt două mari blocaje de trafic. Primul în Piața Bălcescu, al doilea în Da Vinci, căminele studențești cu Pârvan și Michelangelo. Toate astea în drumul spre școală al copiilor mei.
Senilitatea conducătorilor ajunge până când uită de 1989, mai apoi se cacă pe ei, toți repetă același scenariu, fie ei locali sau capitali.

Prin parc

Parcul Rozelor - Timișoara, iunie 2013

O alee însoțește canalul Bega între poduri. Sălciile plâng și ramurile lor subțirele par că plutesc pe apă. În siajul lor, peștișorii se agață de frunze. Vine apoi un vânt ce le scoate din apă, sau vine o barcă și un copil trage de ele.
Depărtându-te de canal, intri în parc.
Zeci de alei pietruite se pierd printre bănci albe, printre pini tunși asemeni ouălelor sau printre rugi de trandafiri ce urcă pe porți de lemn, porți albe și ele.

Din loc în loc, vase imense de piatră turnată de înălțimea unui om respiră lumina unui soare de apune pașnic peste oraș.
Furtuna a trecut și nori uriași asemeni unor nave de luptă se întorc în docuri. Scurtul răgaz este necesar pentru a reliefa din nou volumul, culoarea și amplitudinea. La noapte se anunță din nou averse însoțite de trăsnete. În întuneric, lumina va despica aceste volume din care apa, asemeni sângelui ce țâșnește cu putere din eroul încordat lovit de sabie, va curge diluvian. Trăim, cu scurte perioade de soare fierbinte, o climă tropicală.

Cam așa stăm

Piața Iosefin

Piața Bălcescu (fostă La Hovari)

str. 1 Decembrie 1918