Arhitectura sinelui

Citind dialogul celor doi, mi-am redus complexitatea la simplitate. Am lăsat să se ridice cât mai repede zidul, pentru a avea acea dimensiune a spațiului care reușește să-ți întregească habitaclul, volumul în care voi locui.

≪Imagini ale modernității
Jean Nouvel : Mai ai o opțiune pozitivă a modernității ?

Jean Baudrillard : Am avut eu vreodată una?

J.N. : Ai avut una, și o să fac să te înfurii probabil, pentru că am scos asta din ceea ce-ai scris tu, și nu e nihilist deloc, e chiar o idee destul de optimistă, pentru că vorbești despre modernitate ca „activism al bunăstării”.

J.B. : Am impresia că vorbești tot timpul de o viață anterioară, e formidabil!... Bunăstarea era poate totuși un vechi concept, acum cred că ne aflăm dincolo de fericire. Problema nu mai este de a găsi acea coerență între nevoi, obiecte, toate lucrurile astea... de care depindea și o anumită concepție a arhitecturii. Atunci suntem într-adevăr „nulificați”, reduși la nimic, dar în sensul în care dispărem în rețele. Nu se mai pune problema de a ști dacă suntem fericiți sau nu, în rețea ești pur și simplu în serie și treci de la un terminal la altul, ești „transportat” în acest sens, dar nu neapărat fericit totuși.

Chestiunea fericirii, ca și cea a libertății, ca și cea a responsabilității, toate aceste chestiuni specifice modernității nici măcar nu mai pot fi puse cu adevărat, în termeni de răspuns în orice caz. În acest sens, nu mai sunt modern. Dacă imaginăm modernitatea într-o perspectivă de acest fel, care consta în a asigura subiectiv - fie subiectivitatea individului modern, fie cea a grupului -un maxim de acumulare, de maximalizare a lucrurilor, atunci modernitatea a depășit țelul pe care și l-a propus să-l atingă. Poate că n-a eșuat deloc, că a reușit și prea bine, ne-a propulsat dincolo... iar chestiunile au căzut acum în domeniul obiectelor pierdute.
≫

...urmează Biologia vizibilului

Jean Baudrillard, Jean Nouvel, [arhitectură și filosofie] - obiecte singulare, ed. Paideia, 2005, pag 36-37