Domesticirea

Oliţă de copil, de acum multe, multe milenii: Muzeul din Agora Athinei, Stoa lui Attalos

Omul este cel mai domestic animal! Şi sunt sigur că n-am scris eu primul această afirmaţie. Între cele omeneşti, referindu-ne la gen, cea mai domestică este femeia, dar cel mai domesticit este bărbatul. Educaţia proastă pe care o primesc copiii când învaţă despre mamifere, se referă la faptul că trecând la animalele domestice se uită a se pune pe primul loc: omul. Ca să domesticească primul animal, omul s-a domesticit pe sine însuşi, reciproc individ pe individ, învăţând reţeta, dealtfel foarte simplă, omul a trecut la lup-câine, cal, porc, ajungând până la păsări; furnicile încă n-au fost domesticite, dar se caută soluţii, reţeta umană nu prinde la acestea pentru că ele s-au domesticit la rândul lor pe sine, iar la albine părerile sunt împărţite.


Ulterior, aşa era pe vremea mea, când tot la şcoală te întreba ce sunt părinţii, ce serviciu au, unii copii ezitau în a răspunde precizând ocupaţia mamei; aşa am aflat eu de mamele domestice, cele cu adevărat domestice stau acasă şi în absenţa oricărui ajutor se ocupă de întreţinerea familiei, -se supără cineva dacă folosim cuvântul la modă: maintenance?!


Dacă femeia a acceptat repede domesticirea, a fost pentru că în cadrul speciei, a familiei, gintă, trib, ea însăşi a inventat-o. Putem scrie despre prima doctrină a zorilor civilizaţiei umane, nescrisă, ci doar transpusă oral de fiecare individ de sex feminin, ulterior am numit-o femeie. Pe celălalt, mai păros ca primul, mai negru şi mai urât, l-am numit bărbat. Amănuntele acestei doctrine nu cred că trebuie amintite aici, fiecare femeie le ştie mai bine decât cel ce scrie aceste rânduri, în schimb se poate evalua cum de bărbatul, un individ de-a dreptul sălbatic, a fost pus - la figurat, în laţ.


Pentru a desluşi mai uşor, trebuie precizat că şi bărbaţii se împart în mai multe categorii: în cei tineri, în cei maturi, în taţi, în bunici şi în burlaci, mai sunt subcategoriile de amanţi, întreţinători, homosexuali, bisexuali, şi cred că ar mai fi ceva, dar nu-mi aduc aminte, subcategorii care bineînţeles că se pot asigna oricărei categoriile enunţate.


Dintre toate aceste categorii, cea mai atractivă, devenită aşa tocmai prin domesticire, cea mai numeroasă chiar, este aceea de taţi. Tata este individul care a procreat cu femeia, care prin asta - prin procreaţie, se deosebeşte şi ea la rândul său de celelalte individe ale speciei prin categoria de mamă. Tata, este individul domesticit maxim, mai mult nu se poate, este pragul de sus. Sigur că există excepţii, care chiar în urma acestei domesticiri, sunt indivizi ce consimt să-şi rupă lanţurile, să-şi părăsească familia şi ... cum majoritatea cad din lac în puţ, o iau de la capăt -pentru că se pare că n-au învăţat nimic din experienţa anterioară, şi redevin taţi-taţi, adică mai procreează o dată cu o altă femeie. Cei care au scăpat şi au o anumită alură de libertate, trăiesc în concubinaj, se pervertesc sau devin de genii, ca Gaugain. Subcategoria de geniu trebuie şi ea inclusă undeva, dar nu ştiu clar unde (mai lucrez la asta), tipologia de amant ca întreţinător şi geniu ar fi spre exemplu ocupată de Turgheniev, vedeţi că-i complicat!


De ce bărbatul este cel mai domesticit animal?
Pentru că în timp ce se naşte sălbatic, va deveni aşa; cu ajutorul mamei (care-l pune prima pe oliţă), prima dată, apoi cu ajutorul femeii, pe care o face mamă şi o confundă de multe ori, iar la urmă în senectute se revoltă, îşi redefineşte poziţia faţă de femeie - chiar dacă a trecut în categoria de bunic unde îşi mai pierde timpul cu nepoţii, încercînd fără să-şi de-a seama clar că vrea să-i salveze, răsfăţându-i mai tare decât însăşi mama lor, fiica lui sau nora.


S-a definit clar intrarea în revoltă; andropauza, dar ea nu mai aduce nimic bun, căci vitalitatea a dispărut, urme  mai există doar în amintirile povestite cu prietenii din tinereţe -dacă mai există.


Am întâlnit aceşti indivizi, revoltaţi de domesticirea în care au fost aduşi prin parcuri, unii rupţi în gură de beţi, alţii privind catatonic un soare ce apune prea repede.

O obişnuinţă fatală: valul

Aici este plaja Breksiza (Brexiza), plajă notată cu steag albastru, parte din arcul marelui golf de la Marathon.
Lume puţină, câţiva pescari, câţiva pescăruşi, o jumătate de orizont marin, în rest, ţărmurile Mării Egee.


S-ar părea -frumuseţea împrejurimilor îţi dă dreptate, că n-ai scăpare, poţi intui doar că te afli în mijlocul a ceea ce uşor putem numi: un loc inevitabil, aici viaţa capătă alte valenţe -ca cele ce dau satisfacţia unei evadări, sau a unei seducţii, mijlocul între a fi şi a redeveni.


Scriu sub impulsul a celor ştiute; în spatele aleii ce însoţeşte plaja, în faţa valurilor se află Sanctuarul Zeilor Egipteni, un loc sacru, contemporan descoperit; aflat în vecinătatea Athinei (Atenei). Aici Herodes Atticus, a iniţiat un cult la îndemnul împăratului Hadrian: Osiris-Antinous, o poveste veche pe care Marquerite Yourcenar a ştiut cel mai bine să o scoată la suprafaţă prin "Memoriile lui Hadrian". Rămân doar să amintesc că marele mecena Herodes Atticus s-a născut în împrejurimile Marathonului.

Sanctuarul Zeilor Egipteni - copii a statuilor ce se aflau aici - originalele sunt în muzeu

Poţi face plajă, poţi privi atât orizontul exterior, cât şi cel interior. Curatorul sit-ului arheologic, o doamnă ce avea vârsta în jurul celor 35 de ani, ne-a poftit uimită de dorinţa noastră de-a vizita acest loc în care lucrările arheologice erau în curs. Intrarea liberă, fără ghid sau vreun interlocutor în ideea de paznic, toate acestea aveau drumul pe care turistul avizat îl face în dimineaţa în care: fără a avea visul intuit, are revelaţia intuită.
Nu te poţi depăşi fără a cunoaşte, sau nu poţi merge fără a te mişca, dinamica pe care percepţia o are depăşeşte în multe din cazuri memoria -mult mai târziu, trezit fiind îţi vei recunoaşte gradul de beţie din seara sau ziua precedentă.

Statuile egiptene ce se află în muzeul de la Marathon

Precizia clasică grecească prin care aceste statui -copii de fapt de atunci ale celor antice egiptene, o lasă privitorului şi determină poziţia, strict orizontală în care cunoaşterea sa se află, prin care a greşit locul sau sigur a găsit locul. Nu putem bântui prin muzee în lipsa unui abecedar al vizualului, al artei, al valorii şi aici nu mă refer deloc la istorie sau la cele ştiute şi citite în cărţile bibliotecilor savante.


Ceea ce doresc a sublinia este că de fapt copierea celor egiptene s-a lăsat cu acel hedonism, frustrant de real a celor obişnuite: Zeiţa Isis are nişte sâni pe care egiptenii au uitat să-i reliefeze astfel.


Viaţa noastră este o copie proastă a celor de dinaintea noastră, este proastă în ochii lor, de aceea noi facem tot posibilul să reliefăm ceea ce lor le-a fost cu neputinţă, cu asta-i dăm gata, nu-i omorâm, dar le arătăm măcar ce au pierdut.


Arta, în valoarea sa de-a fi nemuritoare, reuşeşte să înveţe generaţiile noi să nu abdice de la ceea ce se poate numi recrudescenţă. În această aşteptare mă aflu şi eu; am încetat să mă mai mir.

Un semn solar, fie antic egiptean, fie un con luminos, fie o intuţie a prezenţei personale în locul căutat, mai mult chiar, deosebit în felul subiectiv în care-l privim, trezesc în noi, acel val, acea undă a înţelegerii, a cunoaşterii acestei lumi, care ne face nu atât de deosebiţi, dar atât de fericiţi.

Şah: posibilitatea de-a fi turn

Mută!

Mut,

Mutare?!

Lipsa vorbirii,

Ocuparea altui loc,

Deplasarea ...

Este firesc pentru mine ca: între a fi în imposibilitatea de-a fi insulă şi în cea de-a fi turn, o aleg -spre regretul meu, pe ultima. Vreau să plutesc şi totuşi nefiind învăţat cu asta, aleg verticalitatea, un unghi mai ridicat spre orizont.
Am privit turnul ce aduna în jurul său tot peisajul; toţi măslinii, toate viile, livezile şi drumurile, tot farmecul unui loc în care istoria a murit şi, mai mult de atât, nici nu era dorită, o stare laxă de uitare învârtea neştiutul, căci apariţia acestui turn, în locurile în care antichitatea greacă îşi întretăia drumurile spre Sunion, Vravonia (Brauronia), Marathon, Eleusis şi câte şi mai câte insule de cultură: devenite aşa astăzi, era insolită.

Acest turn este un turn al francilor, ce în expansiunea lor medievală au ajuns până aici, în spatele estic al aeroportului internaţional Eleftherios Venizelos de pe lângă Athina (Atena), aceştia lăsând unul asemănător chiar pe Acropole, distrus în urma reconstrucţiilor şi al reconstituirilor ca nefiind parte din această minune a lumii; Parthenonul.
Acest turn, ocolit, privit, disecat, m-a introdus în amintirea jocului, a subiectului şi în acelaşi timp a participantului care, privit din toate părţile, se ascunde şi începe partida din colţ: turnul.


Lăsând la libera alegere dorinţa de escaladare, prin interior sau prin exterior, dus de valul unei emoţii necunoscute, am recunoscut ceea ce în jocul de şah, se numeşte linie, adică parcursul pe care-l face tura, turnul, linia parcursă în a apăra regele, sau regina. Nu mă îndoiesc nici o clipă că verticalitatea turnului nu ar avea vreo legătură cu parcurgerea în linie a caroiajelor în jocul de şah.

Din turn am privit alt turn, am privit spre vest, spre Athina, spre înălţimile munţilor Imittos. Şi geamănul modern, care de data aceasta supraveghea păsările oamenilor, în timp de pace, arăta la fel de singur şi treaz ca cel al francilor apucaţi pe aceste meleaguri în dorinţa premergătoare a ceea ce va fi mai târziu numite cruciade.


Din turn în turn ocolim masa de şah, acolo este tot jocul. De aceea pot stabili reguli esenţiale, personale, ca cele în care se teoretizează jocul de şah: nu rege sau regină, nici nebun sau cal, ci turn, departe de toţi, protejat de colţ.

Turnul franc din spatele estic al aeroportul internaţional Eleftherios Venizelos 

De ce exagerăm în a iubi femeile?

« M-am oprit din mers, încercând să amân întâlnirea. Apoi mi-am amintit de ceva.
- Ce înseamnă Călătoare? 
- A, cartea mea de vizită, zise ea descumpănită. Crezi că e ridicolă?
- Nu ridicolă, ci doar provocatoare.
- La urma urmei, cum pot să ştiu unde am să trăiesc mâine? zise ea ridicând din umeri. Aşa că le-am spus să scrie Călătoare. Oricum, să comanzi cărţile astea de vizită e o pierdere de bani. Numai că m-am simţit datoare să cumpăr ceva cât de mic de la ei. Sunt de la Tiffany. Luă paharul cu martini de care nu mă atinsesem şi îl dădu pe gât din două înghiţituri, după care mă apucă de mână. »


Truman Capote, Mic dejun la Tiffany, ed.Univers, 2006, pag.43

____________________________________________________

Acum când iau prânzul, mă gândesc că relaţia dintre bărbat şi femeie începe cu un mic dejun, care poate fi copios sau frugal, în fugă sau pe spate şi de aici poate să înceapă istoria fierbinte a cuplului bărbat-femeie. Un foileton amoros, în care protagoniştii devin regizori proprii. Viaţa intimă, secretă, având o participare reciprocă. Mai aproape de cele ideale scrise mai sus, se dovedeşte în fapt că viaţa de cuplu legalizat este de-o monotonie soră cu lanţul şi acoperită cu o groaznică plictiseală.


Sigur, toate acestea ar părea dezvăluite de lipsa de răbdare pe care bărbatul o are la micul dejun, de exagerarea dimineţii ce dă un optimism solar, şi chiar de faptul că bărbatul umblă la acea oră matinală cu patru picioare -asemeni mitului oedipian, şi ridicând ochii spre femeie o vede în pofta de jos în sus.


Normal că dimineaţa tinerii par mai tineri şi bătrânii mai bătrâni, primii fiind neodihniţi, încărcaţi încă de lumina lunii, în timp ce geriatricii se rostogolesc spre toaletă căutând periuţa de dinţi. De aceea dimineaţa este o exagerare a zilei, arătând o zi infinită, la fel ca femeia descoperită de bărbat.


Încă îmi iau prânzul, profit încă de ocazia unui soare ce abia a trecut meridianul spre apus, ştiu unde va apune, mi-a risipit exagerările şi am primit în schimb frustrările.


De ce exagerăm în a iubi femeile?


Pentru că atunci când o vedem pentru prima oară, când ceva se joacă în pantalonii noştrii, îi vedem numai ochii, dacă o privim din profil, îi vedem doar ochiul. Ochi pe care noi bărbaţii îl mirosim; întocmai ca în desenul pe care un copil de clasa a III-a l-a făcut, urmând linia şi imitând cele văzute la televizor în desenele animate romantice, fiul meu.


Dacă o priviţi pe ea, veţi şti atunci de ce exagerăm în a iubi femeile, pentru că ele nu au nas şi nici gură atunci când dansăm pentru prima oară, mult mai târziu vom accepta că femeile au nasul deosebit de fin şi o gură destul de mare, dar toate acestea vor trece, la fel cum a trecut şi micul dejun.

Facem parte din istorie ?!

Tombul atenienilor ce au murit în urma bătăliei de la Marathon din 490 Î.C.

La Marathon există o stelă funerară amplasată în apropierea tombului, cuvintele lui Simonides sunt rescrise, dăltuite:

"Ελλήνων προμαχούντες Αθηναίοι Μαραθώνι
χρυσοφόρων Μήδων εστόρεσαν δύναμιν"

în engleză am găsit următoarea traducere

"The Athenians, as defenders of the Hellenes, in Marathon
destroyed the might of the golden-dressed Medes"

(translation by Major General Dimitris Gedeon, HEAR)

în română ar fi cam aşa:

"Atenienii, apărători ai Elenilor, au spulberat la Marathon, puterea mezilor, cei îmbrăcaţi în aur."

Epigrama lui Simonides

___________________________________________________

La ultima oră de istorie, profesorul a ezitat să-i lase liberi pe elevi; nu se va mai întâlni niciodată cu aceştia, drumul lor în viaţă va fi marcat de toate cunoştinţele pe care au reuşit să le acumuleze, iar istoria nu a fost pentru marea lor majoritate o materie plăcută, asta mai ales din cauză că în cei patru ani de liceu, istoria partidului alături de istoria contemporană a ţării le luase mai mult de un an. Niciunul nu va mai urma mai departe Istoria la Universitate, niciunul nu-şi va aminti de el, de aceea le puse o întrebare şi dori să asculte de la fiecare răspunsul:


"Facem parte din istorie?!"


Majoritatea ridicară din umeri, cei care îşi susţinuseră afirmaţia se refereau la dorinţa lor de-a face ceva deosebit, iar cei ce negau se foloseau de viaţa prea scurtă a omului de-a putea face parte din istorie, cu toate că istoria este scrisă de oameni referitor la oameni.


Au trecut de atunci 25 de ani şi întrebarea a rămas perenă, nimic mai uşor de demonstrat că în aceşti ani istoria ea însăşi a fost uitată şi cei ce conduc lumea cred într-un timp ce poate fi blocat de propriile lor decizii, o criză care să-i facă pe ei nemuritori. Mesajul lor, este mesajul Occidentului atotputernic, mai ales al acelor ţări ce doresc ca istoria lor să fie uitată, dar mai mult de atât, şi istoria celorlalte, căci regăsindu-se mai departe, vor părea atunci în chip de Cenuşăreasă, rol ce ar putea fi convenabil în lipsa orgoliul specific. Ideea de a rescrie istoria nu este nouă, imediat după al doilea Război Mondial, Uniunea Sovietică a trasat o ideologie, împrumutată chiar de la Revoluţia Franceză, de-aşi rescrie trecutul uitând însăşi drumul, creştinarea. Felul în care se tratează astăzi ţările mici, inducându-le aşa-zisa criză, este oglinda ultimatumurilor militare, ţările bogate, îmbrăcate în aur, le doresc însăşi ambiţia de supravieţuire; istoria se repetă.

Stela funerară de la Marathon

Despre revoltele din Grecia

Mormântul Eroului Necunoscut - Athina, Piaţa Syntagma

prolog

« ... etnopsihiatrul Georges Devereaux a pus în evidenţă postulatul, ascuns de teoria relativismului cultural, anume că, dacă indivizii pot fi bolnavi, societatea este în mod necesar, întotdeauna, normală. Or, dacă aşa gîndeşte Devereaux, există societăţi "bolnave", acelea care îşi asumă normele grupului, introduc în sine norme morbide. Veritabilul semn de sănătate ar fi aici revolta nu adaptarea.


Refuzînd să admită că se întîlnesc societăţi sau fragmente de societăţi într-atît de bolnave încît trebuie să fi tu însuţi foarte bolnav pentru a putea să te adaptezi lor, teoria culturalistă a făcut proba insuficienţei sale.
[...] 
Cu toate că studiile comparative, care ar putea să furnizeze elemente concludente, lipsesc cu desăvîrşire, s-ar părea că societăţile industriale - mult mai puţin securizante pentru indivizi decît cele agrare - aduc o creştere a tensiunii şi  a traiului prost - ceea ce nu este, fără îndoială, decît reversul dinamicii economice, sociale ori culturale. »

Roland Jaccard - Nebunia

Lărgind aria citatelor, antropologii au anunţat demult existenţa unui pericol real în ce priveşte exportul cultural; Remo Guidieri, îşi expune teoria despre:

Spre Biblioteca Naţională, spre Universitate, Piaţa Panepistimiou - Universităţii

« A culturaliza înseamnă a acultura prin deculturare: a goli pentru a umple mai apoi. A distruge pentru „a construi”. A asigura triumful „bunei” schimbări de identitate. Faza istorică în care aceasta nu era văzută decât ca victorie a celui puternic asupra celui slab nu s-a încheiat, desigur; supunerea în vederea exploatării rămâne regula. »


Mai departe, antropologul italian continuă în ideea de distrugere:


« De când Occidentul se ocupă de alteritate, identitatea celorlalţi este simbolul „a ceea ce nu suntem” sau, cel puţin, „a ceea ce nu mai suntem”. Arhivarea identităţilor culturale a permis astfel o nouă simbolizare a lumii, alegorie modulată după bunul-plac al nevoilor ontologice ale Occidentului, în care îşi fac loc deopotrivă inocenţa naturală, înzestrată totuşi cu o naivă cruzime, spiritul căzut pradă iluziilor care-i blochează înflorirea, spiritul lipsit de libertate, însă tocmai de aceea dotat cu înţelepciunea umilinţei, sufletul ignorându-şi propriile posibilităţi, şi deci departe încă de veritabila ratio, dar şi spiritul care „confundă” ludicul cu utilul şi se complace într-un bricolaj obsesiv al „categoriilor sensibile”. În toate aceste figuri, ceea ce rămâne insesizabil de alteritatea istorială devine astfel un caz posibil (întotdeauna un caz de insuficienţă în ordinea a ceea ce se înţelege prin „spirit” sau „raţiune”) pentru ceea ce Occidentul trebuie să încerce a nu mai (re)deveni niciodată şi pentru ceea ce el se teme câteodată a fi: un spirit visător sau victima unei forţe mai mari decât el, o forţă care, de la Aufklarung încoace, se numeşte obscurantism, los monstruos del suenos. Aparent, istoria tehnicii confirmă această ambiţie. Mai puţin sigur este însă că triumful său a zguduit efectiv alteritatea, în sensul precis a tot ceea ce nu este Occidentul, şi că alteritatea însăşi ar fi fost în sfârşit şi realmente jugulată. »

Piaţa Syntagma

Descoperirea în Grecia, a corupţiei, a deturnării fondurilor, a falsificării rapoartelor fiscale, a multor audituri în care indicii favorabili economici erau exageraţi, au dus la declararea unui război economic, ce ascunde o mare frustrare din partea unui Occident loial acum unor tradiţii şi culturi nordice. Se ştie, şi o scriu cu ironie, că niciodată în ţări ca; Germania, Anglia sau chiar Franţa, nu a existat şi nu există corupţie, nici un cancelar sau prim-ministru, om de stat sau ales nu a provocat nici un scandal financiar. Există chiar o politică de a distrage, de a distanţa toate acestea în direcţia sudului meridional european.


Grecia este privită ca ţintă financiară, ca descoperirea unui zăcământ neexploatat încă, de aceea se scrie şi se vorbeşte mult despre grecii care nu muncesc deloc şi care trebuie să fie ajutaţi.

Inscripţii pe Universitate

Albul Athinei (oraşului Atena), a dispărut; luna august a acestui an se deosebeşte fundametal de cea de anul trecut. Piaţa Syntagma a devenit centrul revoltei, Universitatea, oala în care se fierb ideile revoltei necontrolate, absurde chiar, dar dorinţa şi frica de a nu fi aculturalizaţi, de a nu fi adaptaţi unui Occident anglo-saxon falimentar în cultură, bântuie prin mediile universitare, de la studenţii prea tineri, până la profesorii ultraortodocşi. Dar nu toată populaţia Athinei vede cu ochi buni revolta, parte îşi exprimă scepticismul că asta ar schimba ceva, alţii înclină să creadă că acest haos nu le va aduce nimic bun, nu cred că există o statistică reală în ce priveşte împărţirea în pro şi contra revoltei.


Acest secol aparţine nordului, sudul european luptă pentru păstrarea unor tradiţii seculare, economicul este vârful de lance, Grecia a avut primul rege modern, la fel ca noi, din familii nobile germane, dorinţă foarte reţinută de greci. Dacă istoria se repetă, sau ghiceşte prin asta viitorul este în logica faptelor prezente, acoperite de poleiala jocului de bursă, al dobânzilor bancare, al garanţiei monedei europene -eurobondurile.

Universitatea din Athina - august 2011

Aplicarea experimentelor continuă, logica războiului armat în Europa a fost amânată nedefinit de la ultimul conflict iugoslav şi exportată în Africa sau Asia. Dacă Grecia va cădea în sensul ocupării ei economice, atunci se pare că preţul acestei Europe unite va fi plătit de ţările sudice, aflate acum la periferia economică a unui Euro stabilit de Germania la o cotă prea înaltă pentru populaţiile de sub 10 milioane de locuitori.


Fără diasporă, Grecia are o populaţie de aproximativ 10 milioane de locuitori, pe un teritoriu ce poate adăposti pe toţi pensionarii ţărilor nordice, pensionari care să trăiască dintr-o pensie în ceea ce va deveni în viitor un paradis, acea Arcadie visată de poeţi; Friedrich Hölderlin fiind genial în această privinţă.

Plaja de de la Marathon

Am simţit printre dinţi praful ridicat de coloanele de turişti ce cotropeau Acropole, eu fiind unul dintre ei. Am simţit ardoarea de-a mai revedea încă o dată pietrele. Nimic din ceea ce vine nu prevesteşte ceva bun, ignoranţa este prima literă a unui alfabet care se impune în educaţia celor ce vor să devină europeni cu adevărat.

Urcarea spre Acropole, Propilaya, sus - Templul zeiţei Nike

O să înnebunim în curând fericiţi într-o pedofile catolică şi nordică importată prin dos!

Valoarea nefiinţei

Din colecţia numismatică a Muzeului de Arheologie şi Istorie Naţională din Athina

Non-existenţa este marcată de non-etică şi mă refer la lucruri, la cele ce nu există ca fiinţe. Ar fi hilar în vremurile de azi să implorăm un vulcan să fie etic, moral. Tocmai din cauza aceasta, deseori predicţia cutremurelor nu reuşeşte să avertizeze la timp, sau dacă o face, tot de multe ori dă greş şi nu se întâmplă nimic. Omul este marcat de fiinţa sa şi dă o valoare mare fiinţei sale.


Apariţia banilor a schimbat punctul de vedere, banii nefiind fiinţă, au căpătat din ce în ce o mai mare valoare în spiritul omului. În urma schimbării, toată filosofia valorii a încercat să demonstreze că banii reprezintă munca, echivalenţa existenţei chiar, şi putinţa cu care omul face faţă mai uşor nevoilor sale materiale, sociale, spirituale etc. Atunci mă întreb: de ce în lipsa fiinţei banului, omul a încercat să-l stigmatizeze cu propriul chip, chiar divină fiind trimiterea?!


Nu prin asta s-a încercat de milenii să se dea fiinţă banului, să fie o fiinţă prin raportul acestuia cu societatea, să devină referinţa de bază a oamenilor; banul să fie viu, să se mişte şi să participe total în viaţa noastră.


Dacă ideea de numismatică a creat colecţia de monede, aici vom găsi banul mort. Moneda ce devine obiect de muzeu, care mai supravieţuieşte un timp în mişcarea dintre colecţionarii privaţi, ca mai apoi să moară într-un muzeu.


Banii, în perioada de început, erau monede, aveau pe-o faţă o imagine, în final omul s-a transpus în aceasta, fie el rege, zeu sau comandant militar, sigur că mai întâlnim şi alte fiinţe, zburătoare sau marine, domestice sau sălbatice, imaginare sau reale care apar din când în când. Ori lipsa de imaginaţie, ceea ce nu cred, ori lipsa de diversitate, a făcut ca banul să aibă fiinţa omului înscrisă adânc.


Mijloacele electronice de plată trimit banii în forma lor clasică de reprezentare în muzee, în scurt timp omul va trebui să-şi găsească un alt lucru cu care să fiinţeze, sau deja l-a găsit.


Într-o reprezentare unică şi foarte rară, pe o monedă s-au amprentat zeiţele Atena, Hera şi Afrodita care aşteaptă mărul de aur din mâna lui Paris, prin asta păstorul -de viţă regală, o va desemna pe cea mai frumoasă.


Unicitatea acestei scene dă o altă aură monedei, veridicitatea este înscrisă adânc, mitul este legat prin valoarea banului şi transmis mai departe, aici se poate scrie deja de-o etică.

Ochi pe scut sau scut cu ochi

Eroul poartă scutul pentru a se apăra, în jurul său vrăjmaşul nu conteneşte cu ameninţările, de aceea pentru a-l speria, hipnotiza chiar, scutul trebuie să poarte pecetea virtuală a furiei, a groazei, a celei mai puternice sperieturi pe care o poate provoca apariţia sa pe câmpul de luptă.


În cazul de faţă, eroul nu are medusa pe scut, are un ochi din profil; este chiar ochiul eroului sau chiar ochiul zeului ce ocroteşte eroul? nu putem şti! Dar ochiul de pe acest vas ce purta vinul la ospeţe, poartă mai degrabă o blândeţe, o formă de înţelepciune ce provine bineînţeles din creaţia artistului, din filosofia perioadei, o perioadă de aur.


Nu m-am îndoit nici o clipă şi nu pot să cred că acest ochi nu vede ceva; de fapt pleonasmul se naşte încă din grija pe care o poartă faţă de erou, la fel ca scutul de pe care veghează. Pentru a ocoli repetiţia: scut ce apără, ochi de pe scut ce veghează, putem scrie că ochiul este viu, este acum ochiul eroului, are aceaşi latitudine, este şi fiinţează pe scut; dacă mitul antic grec este de obicei atemporal, aici întâlnim fiinţa ce-şi naşte locul prezent, fel de ubicuitate. Astfel în acest fel găsim în prezent oameni îndrăgostiţi de autoturismele lor, de celulare, de tot felul de lucruri intime, stigmatizate personal, fie chiar şi un tatuaj.


Ochiul de pe scut ne arată o altă viziune, drept că folosită în tot felul de magii sau reprezentări masonice, preluate de scriitorii şi jurnaliştii de senzaţii ca fiind semne distinctive, ireparabile ale personalităţii unor persoane; a vedea nu este tot una cu a şti.

Trebuie să ai încântarea timpului petrecut în mijlocul vaselor de toate volumele, în toate stilurile, timp în care rătăcirea în legende, în cele întâmplate sau doar amintite, figurate ca realitate, să destăinui mai târziu că ceva în tine a vibrat. Una dintre colecţiile cele mai importante ale umanităţii se află la etajul I al Muzeului de Arheologie şi Istorie Naţională din Athina (Atena), şi este păcat că majoritatea turiştilor, obosiţi de istoria de cel puţin 3000 de ani de la parter, evită sau cel puţin în grabă trec şi nu văd aceste minunăţii plastice în care artisticul este ceva comun cu însăşi obiceiul de-a păstra vinul, uleiul, laptele, ceva atât de comun.


P.S.
Pentru cei doritori, explicaţia muzeului:

În focul drept privit oblic

Societatea este o boală pe care omul o capătă în primii paşi pe care-i face despărţindu-se de familie; primele zile de şcoală. Omul învaţă din fragedă copilărie scrisul şi cititul, fără de care porţile ce dau în lume rămân închise, învaţă că nu mai este singur în faţa întrebărilor şi mai ales că răspunsurile ce vin, în marea lor majoritate nu-i convin, atunci are de ales; să se contagieze sau să se despartă de ceea ce numim colectivitate. Boala pe care o ia, cuprins de-o slăbiciune greu reparabilă în faţa lumii, îl va feri feri mai târziu, ca un scut impenetrabil, de săgeţile aprinse ale cunoaşterii, va trăi mult mai fericit zdrobit de puterea unei societăţii egalitariste asemeni unui muşuroi de furnici, de aici sentimentul că aproape toţi suntem bolnavi de societate. Pe ea- societate, o criticăm, o lăudăm, o urâm, a disecăm, o renaştem în idei, o ratăm prin practici doctrinare, dar nedespărţindu-ne niciodată de funcţiunea ei: interesul pe care avem faţă de celălalt.

Am privim focul ce nu reuşea să alunge frigul, pusta maghiară aproape că îngheţa în această noapte de mijloc de septembrie; ziua în schimb soarele încălzea până la treizeci de grade, sub noi, nisipul alb îşi păstra temperatura din timpul nopţii până spre prânz. La cincizeci de kilometri Est de Budapesta, mari suprafeţe de teren sunt nisipoase, cu greu se împăduresc. De secole nisipul etern nu a lăsat deloc să se formeze peste el vreo pojghiţă de pământ, este sărat, o reminescenţă vie a mării ce a fost vreodată pe aici, apoi au venit oamenii. În acest frig limpede ce se lasă, cerul aprinde deasupra ta largi constelaţii, geometrii luminoase ce pot prezice mersul lumii, oracole plane ce aruncă de pe bolta cerească intersecţii de idei asupra unui viitor din ce în ce mai incert al acestui prezent.

Aici, în mijlocul unei câmpii, izolat şi totuşi prins între şosele largi ce aruncau zgomote la mulţi kilometri, în noaptea largă, am încercat să mă lepăd de boala numită societate, efort prin care să-mi demonstrez lipsa interesului faţă de cele ce mă înconjoară. Am numărat stelele, fiind atât de departe de mine, am considerat că pot să le am lângă mine.

Ajuns acasă, mă aşteptau facturi în cutia poştală, mesaje pe telefon, puţine e-mailuri, lucruri ce mi-au dat de ştire că vacanţa se încheiase demult şi că boala revenise.

Perati

Un teritoriu smuls, o insulă ce parcă a fugit de continent, lăsând în urmă un golf aproape circular; golful la fel ca insula se numeşte Perati şi se află în zona sacră a zeiţei Artemis din Vavronia (Brauronia) din estul Athinei (Atenei). Ritualurile fecioarelor-urs, a acelora ce dansau, imitând ursul sau ursoaica, amintesc şi astăzi de perioadele legendare ale zeilor htonici, ale unei naturi ce îmbrăţişa spiritul uman până la sufocare; oamenii trăiau într-o conştiinţă divină, iar zeul sau zeiţa se plimba permanent printre ei, locul ei fiind pe pământ, în templu, căci pentru anticii greci ubicuitatea zeilor era o stare de fapt.

Golful Perati

În acest dans a intrat şi marea, şi ţărmul, norii, vântul şi fuga insulei nu mai miră astăzi pe nimeni. Stă la o distanţă gânditoare sprijinindu-se pe două braţe ce se văd ieşind din apă; insula are şi ea insuliţele ei.

Insula cu insuliţele Perati

În Grecia călătoria pe mare este la ea acasă, nu există cred, insulă sau insuliţă care să nu aibă legată de ea şi o ambarcaţiune, fie mare sau mică. Felul de-a călători pe mare face parte din natura locului, monotonia dispare datorită sălbăticiei ţărmului, iluzia totală a singurătăţii apare peste tot, absenţa umană este acum binevenită.


Aici, în această deplină singurătate, locul alege omul, am scris asta şi cu alte ocazii, dar parcă aici, în acest anturaj sălbatic, nu oricine poate rezista. Există o teamă a prăpăstiilor, a adâncimii apei, a stâncilor ascuţite, a unui eveniment necugetat în a te arunca în mare pentru a înota până la insulele din zare.

Vedere spre sud a ţărmul stâncos de la Perati

Feribot

Feribot vs. avion

Dintre toate plecările din lume, dintre toate aşteptările; cele ce ţin de feriboturi îmi par cele mai frumoase, poate din cauza locului deschis, fără săli de aşteptare ce înghit răbdarea aşteptării sau nebunia plecării, poate pentru culoarea albastră care cuprinde vasul, portul, cerul.


Am privit ore în şir, cuprins de emoţia andocării, precizia cu care feribotul se întoarce şi parchează cu spatele. Am stat deoparte, căci n-am călătorit, eram ţinut pe uscat din cauza unui program ce nu ţinea de insule, dar le vin şi lor rândul la vizitat.


Poate că fumul din zare, ce semnaliza apropierea, aducea ceva din orizontul zigurat de insule şi dintr-o dată parcă se ivea un triunghi cu o traiectorie sinuoasă prin care apărea feribotul, ceva imens şi viu colorat, ceva vesel. Aşteptam să sune, să aud intrarea în port, dar nu toate sună, nu ştiu de ce. Atunci când sună, îmi aduc aminte de un elefant care prin trompa sa emite acel faceţi loc că vin! Aşa şi pentru aceste plutitoare elefantine, le trebuie loc pentru a se întoarce, pentru a se defăşura.

Feriboturi în portul Rafina

Sigur că pentru cei obişnuiţi cu astfel de momente marine, cele scrise de mine par exagerate poate, dar acum retrospectiv amintindu-mi de acele clipe pot să declasific gara ca loc al plecărilor diurne în favoarea portului. Cred că gara va rămâne locul preferat al plecărilor nocturne, a timpului de noapte în care trenul aleargă în întuneric. În schimb ziua, priveliştea pestriţă oferită de-un port este minunată şi nu are apăsarea stresului din gări sau aeroporturi, aici ai senzaţia că lumea nu se grăbeşte, că înghesuiala se datorează doar existenţei feribotului, căci odată cu plecarea sa, docul rămâne pustiu şi descărcat.

Plecarea spre insulele cicladice din portul Rafina

Am ales să fac plimbarea prin porturi doar din dorinţa de-a le vedea, un alt fel de existenţă, m-am interesat de preţuri, de clase, de ore de plecare, de rute, toate acestea de-a fi pregătit în vederea plecării, de a încerca plecarea. Dacă plecarea nu a venit, asta nu este vina ei, omul smulge deseori realităţii amprenta imaginară a unui eveniment, apoi în aceasta îşi decantează visul, îşi vede visul, în larg cum face cu mâna ţărmului, cum şoseaua costieră este năpădită de maşini în mişcare, cum colina din spatele portului se face tot mai mică, cum continentul lăsat, pare acum o insulă, apoi dispare.

Plecarea spre insula Egina, apropiată de Pireas - Pireu

N-am putut să măsor gradul de fericire al acelora care pleacă cu al acelor ce coboară de pe feribot, dacă se poate descrie plecarea ca fiind mai puternică -emoţional, decât sosirea, discuţia se referă la insule şi de aceea insula cred că ar fi datoare de-un răspuns, dar insulele nu vorbesc, ele au devenit refugiul celor care rătăciţi, alungaţi de furtuni, ajungând pe ele au putut fi foarte fericiţi prin asta. Astăzi, insulele au un caracter turistic, de aceea există feriboturile, de aceea lumea, în majoritatea ei călătoare este în vacanţă. De aceea amintirea acestor minunate plutitoare îmi aminteşte de vacanţă.

O navă de croazieră din portul Pireas - Pireu

Arcaşa Artemis

Fecioara - statuie în portul Rafina, în aproprierea Athinei, Atenei

Slăbiciunea bărbatului pentru femeie este preacunoscută, Şerban Tomşa preia o temă cunoscută, cântată de-o privighetoare se pare, într-un ritm cunoscut ca fiind nocturn, împrumutat de la Edith.


Felul străin în care observăm vedetele, ca prelungire a unei publicităţii marcate de un consumerism capitalist -şi nu sunt original deloc aici, nu ne dă valoarea în care fecioara pedepseşte nemulţumirea femeii fără astâmpăr.


Fecioara este Artemis, braţul ei este săgeata, aceeaşi ce l-a ucis pe Orion, nimic după aceea nu v-a descumpăni ambiţia de-a demonstra faptul că fecioarele sunt inteligente.


Rămân să înclin că fecioarele sunt cele mai inteligente reprezentante ale sexului feminin, de aici felul în care fiecare interpretează liber spusele scrise de mine nu mai contează, pot scrie mai multe despre acel fel de inteligenţă, dar sigur nu interesează pe nimeni.

Biserica cu apă

- ficţiune -

Un izvor al tritonilor din Agora

De pe planul înclinat, de pe colina de pe care cobori, în locul vechii agore - a locului de întâlnire antic, biserica nu se vede. Pini dornici de lumină umbresc, înconjoară ceea ce mai înainte sigur s-ar fi putut numi a fi băile, sau mai târziu termele romane. În bazinele de marmură, înconjurate de tribune scunde, ce ascund mai la vale un odeon format de parcă un con de pin gigantic s-a înfipt acolo. Când în timp acesta a dispărut şi urmele dinţate; scaunele, groapa unde se afla orchestra, locul din care crainicul vesteşte jocul, apar acum ireal, se fac toate acestea în mişcarea pe care capul o priveşte acum de jos în sus privind la crucea care abia se vede, cruce întunecată parcă de verdele închis a umbrei unei lumânări de chiparos. Aşadar biserica, numită şi biserica cu apă, se află între drumul ce coboară de pe colină şi odeonul refăcut de romani în primele secole, în vechile băi.

Biserica cu apă, zidită din marmură întreţesută cu cărămida arsă, spălată cu var nestins, a fost zidită de paleocreştiinii care încă, în incertitudinea creată de decăderea civilizaţiei confundau uşor fecioarele; pe fecioara Athina, cu fecioara Maria, în cultul ce mai târziu se va îmbogăţi cu smirna şi tămâia elenistică. Acei apostoli care au privit acum termele secate ca pe un loc bun de fundare, fără să ştie; căci geniul sau poate divinaţia umană nu este prescrisă niciodată, nu alege în felul în care noi am fost educaţi, şi mai departe lucrul creat poartă însemnele neştiute de constructori, ale civilizaţiei adevărate: acel vertigo căutat de toţi.

Biserica Sfinţilor Apostoli din Agora ateniană - Athina, Atena

În vremurile ce au urmat, în întunericul ce bântuia lumea ştiută, în urma ploilor parcă vestite de anii de aşteptare, bazinele s-au umplut cu apă şi astfel biserica apărea ca o insulă, ca un loc de refugiu neaşteptat a celor câţiva credincioşi vechi şi noi, ce mai rămăseseră din ceea ce a fost o dată mai îndepărtată: un secol de aur.

Intrarea în biserică, acum luată de apă, surpată, interzicea parcă cunoaşterea locului, oprea cultul. Totuşi când primii copii au mers pe apă, pentru a ajunge din joacă acolo, oamenii au privit minunea şi-au încercat-o. Aşadar, pentru a ajunge în mica biserică, trebuia să calci pe apă acei zeci de metri ca pe-un covor de nisip. Dar nu pentru toţi, căci o parte se scufundau până la genunchi şi mergeau aşa, alţii până la şolduri sau chiar până la gât, atunci mişcarea fiind deja imposibilă, astfel în interpretarea celor ce credeau împăcat, în felul în care toată viaţa trebuie să te fereşti, asemeni vremurilor în care trăiau, totul se rezuma la morala pe care o purtai şi o împărtăşeai celor din jur. Legenda spune despre copiii care se jucau pe oglinda apei asemenea patinatorilor din ziua de azi şi mai spune despre oamenii care nu putea nici măcar cu barca să ajungă la intrarea în biserică.

Biserica cu apă fiind prima care-şi alegea oamenii pentru a-i purta cultul, lucru nu foarte nou, dar uitat acum. Există gravuri care-o înfăţişează ca o broască ţestoasă ce pluteşte pe suprafaţa unui lac dreptunghiular, altele, la câteva secole după Renaştere îi arată detaliile neumbrite de niciun arbore sau pin, dar şi cu apă mult mai puţină.

Clopotul bisericii Sfinţilor Apostoli

Largi cratere se văd acum în bazinele din jurul acesteia, răni adânci prin care apa s-a scurs. Aceste urme, martore ale unor secole consecutive de distrugeri, fac astăzi ca mitul sau legenda, tradiţia sau cultul, să ni se pară având aura unui adevăr. Cunoaşterea, la fel ca somnul, odihnesc raţiunea, dar oricare dintre acestea două în exces o epuizează şi o înnebunesc, de aceea cred că merită să pun punct poveştii mele.

Mai sus, Templul lui Hefaistos, acel zeul făurar, geniu constructiv ce  priveşte neatins parcă, biserica Sfinţilor Apostoli.

Naturaleţea limbajului

Teresa Makri

Din mersul maşinii putem distinge imaginile liniare ce se derulează în coada ochiului cu o viteză prea mare pentru a fi urmărite. Din mersul bicicletei putem urmări, în felul în care rotaţia roţilor ne conduce la centrifuga ideilor şi la centripeta sinelui; dorinţa.


În urma tuturor maşinilor este bicicleta, totuşi deplasarea continuă ajunge maşina străină de loc, de oraş, care cu geamurile lăsate lasă şoferului întrebări asupra locului unde se află. Astfel am găsit în mersul monoton, conservativ,  maşina din care şoferul aplecat peste pasagerul din dreapta punea întrebări unui public restrâns alcătuit din: mama cu căruciorul cu umbrelă, baba cu plase ce-i apleca şi mai mult coloana, tânărul grăbit lipsit de curiozitate care a părăsit primul locul dialogului.


"- Da, da, sigur îmi aduc aminte de strada aceasta", vorbea baba înclinând tot timpul capul, de parcă măsura timpului dădea etalon verticalităţii bărbiei.


Mama obosită de copil încerca să dea dreptate bătrânei; tânărul arătă o direcţie şi plecă, toate acestea văzute din mersul bicicletei, din laterala stângă ce lăsa maşina oprită din cauza nedumeriri şoferului şi a pasagerilor în ce priveşte drumul. Dar peste toate acestea, în urma confuziei pe care toate persoanele prezente la dialog aşteptau vreo minune, veni întrebarea babei:


"- Da, sigur ştiu de strada aceasta, la ce număr vreţi să ajungeţi?!"


În felul acesta dialogul a fost curmat de naturaleţea limbajului, a felului în care ne prezentăm în această viaţă pentru a discuta şi nu pentru a rezolva vreo problemă.


Nu mai departe de mine, care cercetând şi evadând în limbaj, am scris despre Byron şi mai scriu încă; în felul în care nu am terminat ce aveam de sugerat pentru că încă mă interesează numărul casei în care, în prima sa vizită la Atena, în 1810, Lord Byron s-a îndrăgostit de Teresa Makri, o prea tânără fecioară.

Sunion - apus de soare

Dacă desparţi marea, sigur pentru a căuta ceva, nu vei găsi mai mult decât dacă desparţi cerul de pământ pentru a vedea un apus de soare.


Locurile din această lume minunată sunt împărţite, răsfirate în ghiduri turistice şi catalogate ca fiind cele mai din cele mai. Dintre toate acestea, am avut şansa să particip şi fiu martor al unuia dintre cele mai celebre apusuri de soare într-o zi de august petrecută la Capul Sunion.


Lumea adunată ca la un previzibil accident, după ce a plătit 3 euro ca bilet de intrare; sumă modică având în vedere că la barul de mai jos un suc din cele globale, costa la fel şi pentru o astfel de sumă doar desfăceai capacul unei sticle de bere.


Am privit şi eu, ca un nepriceput, cum marmura îşi schimbă culoarea pretinzând a fi roz. Am privit în jurul meu mulţimea, parte din ei atenieni, veniţi doar pentru apus, perechi romantice, bătrâni şi tineri săltăreţi alături de tinerele lascive, parcă obosite de acest romantism à la carte.


Când am plecat, încă zona crepusculară era în toată puterea ei, în toată acestă putere am putut vedea albul mai alb şi albastrul mai negru; marea îşi retrăgea culoarea printre insule, la mal se închidea în spectrul ei.


Pe o coloană, pe cea din dreapta, cea dreptunghiulară, lord Byron s-a semnat, era acum, poate chiar exact acum 200 de ani şi despre asta vă promit că voi scrie mâine, că voi scrie mult de tot cu tot cu imagini.