De ce exagerăm în a iubi femeile?

« M-am oprit din mers, încercând să amân întâlnirea. Apoi mi-am amintit de ceva.
- Ce înseamnă Călătoare? 
- A, cartea mea de vizită, zise ea descumpănită. Crezi că e ridicolă?
- Nu ridicolă, ci doar provocatoare.
- La urma urmei, cum pot să ştiu unde am să trăiesc mâine? zise ea ridicând din umeri. Aşa că le-am spus să scrie Călătoare. Oricum, să comanzi cărţile astea de vizită e o pierdere de bani. Numai că m-am simţit datoare să cumpăr ceva cât de mic de la ei. Sunt de la Tiffany. Luă paharul cu martini de care nu mă atinsesem şi îl dădu pe gât din două înghiţituri, după care mă apucă de mână. »


Truman Capote, Mic dejun la Tiffany, ed.Univers, 2006, pag.43

____________________________________________________

Acum când iau prânzul, mă gândesc că relaţia dintre bărbat şi femeie începe cu un mic dejun, care poate fi copios sau frugal, în fugă sau pe spate şi de aici poate să înceapă istoria fierbinte a cuplului bărbat-femeie. Un foileton amoros, în care protagoniştii devin regizori proprii. Viaţa intimă, secretă, având o participare reciprocă. Mai aproape de cele ideale scrise mai sus, se dovedeşte în fapt că viaţa de cuplu legalizat este de-o monotonie soră cu lanţul şi acoperită cu o groaznică plictiseală.


Sigur, toate acestea ar părea dezvăluite de lipsa de răbdare pe care bărbatul o are la micul dejun, de exagerarea dimineţii ce dă un optimism solar, şi chiar de faptul că bărbatul umblă la acea oră matinală cu patru picioare -asemeni mitului oedipian, şi ridicând ochii spre femeie o vede în pofta de jos în sus.


Normal că dimineaţa tinerii par mai tineri şi bătrânii mai bătrâni, primii fiind neodihniţi, încărcaţi încă de lumina lunii, în timp ce geriatricii se rostogolesc spre toaletă căutând periuţa de dinţi. De aceea dimineaţa este o exagerare a zilei, arătând o zi infinită, la fel ca femeia descoperită de bărbat.


Încă îmi iau prânzul, profit încă de ocazia unui soare ce abia a trecut meridianul spre apus, ştiu unde va apune, mi-a risipit exagerările şi am primit în schimb frustrările.


De ce exagerăm în a iubi femeile?


Pentru că atunci când o vedem pentru prima oară, când ceva se joacă în pantalonii noştrii, îi vedem numai ochii, dacă o privim din profil, îi vedem doar ochiul. Ochi pe care noi bărbaţii îl mirosim; întocmai ca în desenul pe care un copil de clasa a III-a l-a făcut, urmând linia şi imitând cele văzute la televizor în desenele animate romantice, fiul meu.


Dacă o priviţi pe ea, veţi şti atunci de ce exagerăm în a iubi femeile, pentru că ele nu au nas şi nici gură atunci când dansăm pentru prima oară, mult mai târziu vom accepta că femeile au nasul deosebit de fin şi o gură destul de mare, dar toate acestea vor trece, la fel cum a trecut şi micul dejun.