Nemesis - Rhamnous

« Zeiţă greacă a răzbunării, pedepsind crimele, conservînd şi supraveghind ordinea şi echilibrul în univers, sub raport moral, prin cîntărirea riguroasă a fericirii şi nenoricirii umane.


Socotită fiică a cuplului  Zeus - Ananke, deşi Hesiod în Theogonia (v.223, dar într-un pasaj socotit interpolare) spune că Nemesis e fiica nopţii (Nyx). La Homer, numele comun  νέμεσις  are sens de justiţie divină; la origine, νείμειν însemna "a împărţi (echitabil)", sensul fiind legat de distribuirea egală a şansei şi neşansei, deoarece dereglarea între noroc şi ghinion nu rămânea nepedepsită.


Tragicii o prezintă pe Nemesis în primul rînd ca o răzbunătoare a crimelor şi pedepsitoare a aroganţei, înrudită cu grupul Erinnnys.


Ca supraveghetoare a echilibrului dintre bine şi rău şi zeiţă vindicativă, avea nişte instrumente folosite în exercitarea atributelor: o vergea de măsurat, un frîu, o sabie şi un bici; de fapt, Nemesis veghează destinul particular al fiinţelor şi al lucrurilor, adică menţinerea locului destinat fiecăruia şi păstrarea măsurii în toate; iar pe de altă parte, pedepseşte orgoliul sau încercările omului de a-şi depăşi condiţia cosmică, implicit, întreprinderile omeneşti de modificare a ordinii naturale (astfel distruge flota persană care vrea să forţeze istmul muntelui Athos, modalitatea zeiţei fiind dezlănţuirea unui uragan)
.


Tot astfel Nemesis veghează aplicarea principiului delfic Nimic prea mult (Μηδέν αγάν) - deviză înscrisă pe frontonul sanctuarului din cetatea Delphoi (forma latină, la Terentius: Ne quid nimis).


Nemesis se deplasează rapid într-un car tras de grifoni. Avea un sanctuar la Ramnos şi era uneori numită şi Adrasteia (cu epitetul de fapt al zeiţei Kybele).

Romanii au preluat cultul grec pentru Nemesis, transferînd atributele zeiţei locale Fortuna devenită patrona generalilor imperiali şi a gladiatorilor »

Victor Kernbach, Dicţionar de mitologie generală, ed. Albatros, 1983, pag.493-494

Deasupra Marathonului la câţiva zeci de kilometri, cu vedere la golful Eubeei, se află templul zeiţei Nemesis, mai jos printre stânci, pe o colină se află cetatea Rhamnous, un drum neprevăzut te îndeamnă acolo.

Templul din secolul 5 Î.C. / î.e.n, la fel ca la Delphi, avea o preoteasă numită Arsinoë, sigur că pe poveşti le-a luat vântul, ceea ce ne este arătat este mai sigur; statuile şi zidurile.


Statuia găsită se află la Muzeul de Arheologie şi Istorie Naţională din Atena, o reprezintă pe Zeiţa Nemesis, opera lui Agorakritos, un discipol al lui Fidias. Acolo mai este şi statuia preotesei Arsinoë...

reconstitituirea grafică arată cam aşa;

Dar capul zeiţei se află la British Museum, semn că întregul aşa cum pare el despărţit, nu mulţumeşte Zeiţa.


Locurile sunt fabuloase, străzile te conduc la vale, spre cetate, spre mare.

Apoi, dintr-o dată oraşul, cetatea, locul ce te descoperă, pentru că emoţiile şi aşa stăpânite te dezorientează şi atunci, poarta îţi arată intrarea.

Un labirint, în care reconstituirea se amestecă cu reconstrucţia, te determină să urmezi urcuşul acum, şi odată ajuns sus, în umbra măslinilor colinari, să vezi marea, mai albastră decât orice piatră preţioasă ce-şi arogă culoarea.

Jos, o stână, lângă un mic lac cu apă dulce, munca celor ce au nevoie de apă pentru animalele lor, munca celor ce au nevoie de echilibru pentru a menţine viaţa, ne invită să facem baie în mare, în apa mai limpede decât transparenţa vasul de sticlă în care am vrea să o încărcăm, în dorinţa de-a o lua cu noi.


Pentru că discursul trebuie să se termine cu o alegere, o invitaţie pentru o reflecţie, întrebarea vine la fel ca apa mării şi te îndeamnă: Ce alegi, intrarea sau ieşirea? pentru că în secolele în care am fost educaţi de generaţii întregi ni s-a arătat tot timpul ieşirea; eu am ales intrarea.


Pentru cei pasionaţi, o explicaţie asupra sit-ului arheologic.