Societatea este o boală pe care omul o capătă în primii paşi pe care-i face despărţindu-se de familie; primele zile de şcoală. Omul învaţă din fragedă copilărie scrisul şi cititul, fără de care porţile ce dau în lume rămân închise, învaţă că nu mai este singur în faţa întrebărilor şi mai ales că răspunsurile ce vin, în marea lor majoritate nu-i convin, atunci are de ales; să se contagieze sau să se despartă de ceea ce numim colectivitate. Boala pe care o ia, cuprins de-o slăbiciune greu reparabilă în faţa lumii, îl va feri feri mai târziu, ca un scut impenetrabil, de săgeţile aprinse ale cunoaşterii, va trăi mult mai fericit zdrobit de puterea unei societăţii egalitariste asemeni unui muşuroi de furnici, de aici sentimentul că aproape toţi suntem bolnavi de societate. Pe ea- societate, o criticăm, o lăudăm, o urâm, a disecăm, o renaştem în idei, o ratăm prin practici doctrinare, dar nedespărţindu-ne niciodată de funcţiunea ei: interesul pe care avem faţă de celălalt.
Am privim focul ce nu reuşea să alunge frigul, pusta maghiară aproape că îngheţa în această noapte de mijloc de septembrie; ziua în schimb soarele încălzea până la treizeci de grade, sub noi, nisipul alb îşi păstra temperatura din timpul nopţii până spre prânz. La cincizeci de kilometri Est de Budapesta, mari suprafeţe de teren sunt nisipoase, cu greu se împăduresc. De secole nisipul etern nu a lăsat deloc să se formeze peste el vreo pojghiţă de pământ, este sărat, o reminescenţă vie a mării ce a fost vreodată pe aici, apoi au venit oamenii. În acest frig limpede ce se lasă, cerul aprinde deasupra ta largi constelaţii, geometrii luminoase ce pot prezice mersul lumii, oracole plane ce aruncă de pe bolta cerească intersecţii de idei asupra unui viitor din ce în ce mai incert al acestui prezent.
Aici, în mijlocul unei câmpii, izolat şi totuşi prins între şosele largi ce aruncau zgomote la mulţi kilometri, în noaptea largă, am încercat să mă lepăd de boala numită societate, efort prin care să-mi demonstrez lipsa interesului faţă de cele ce mă înconjoară. Am numărat stelele, fiind atât de departe de mine, am considerat că pot să le am lângă mine.
Ajuns acasă, mă aşteptau facturi în cutia poştală, mesaje pe telefon, puţine e-mailuri, lucruri ce mi-au dat de ştire că vacanţa se încheiase demult şi că boala revenise.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
mesajele anonime nu se citesc