Se afișează postările cu eticheta ficţiune. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta ficţiune. Afișați toate postările

duminică, 11 septembrie 2011

Biserica cu apă

- ficţiune -

Un izvor al tritonilor din Agora

De pe planul înclinat, de pe colina de pe care cobori, în locul vechii agore - a locului de întâlnire antic, biserica nu se vede. Pini dornici de lumină umbresc, înconjoară ceea ce mai înainte sigur s-ar fi putut numi a fi băile, sau mai târziu termele romane. În bazinele de marmură, înconjurate de tribune scunde, ce ascund mai la vale un odeon format de parcă un con de pin gigantic s-a înfipt acolo. Când în timp acesta a dispărut şi urmele dinţate; scaunele, groapa unde se afla orchestra, locul din care crainicul vesteşte jocul, apar acum ireal, se fac toate acestea în mişcarea pe care capul o priveşte acum de jos în sus privind la crucea care abia se vede, cruce întunecată parcă de verdele închis a umbrei unei lumânări de chiparos. Aşadar biserica, numită şi biserica cu apă, se află între drumul ce coboară de pe colină şi odeonul refăcut de romani în primele secole, în vechile băi.

Biserica cu apă, zidită din marmură întreţesută cu cărămida arsă, spălată cu var nestins, a fost zidită de paleocreştiinii care încă, în incertitudinea creată de decăderea civilizaţiei confundau uşor fecioarele; pe fecioara Athina, cu fecioara Maria, în cultul ce mai târziu se va îmbogăţi cu smirna şi tămâia elenistică. Acei apostoli care au privit acum termele secate ca pe un loc bun de fundare, fără să ştie; căci geniul sau poate divinaţia umană nu este prescrisă niciodată, nu alege în felul în care noi am fost educaţi, şi mai departe lucrul creat poartă însemnele neştiute de constructori, ale civilizaţiei adevărate: acel vertigo căutat de toţi.

Biserica Sfinţilor Apostoli din Agora ateniană - Athina, Atena
În vremurile ce au urmat, în întunericul ce bântuia lumea ştiută, în urma ploilor parcă vestite de anii de aşteptare, bazinele s-au umplut cu apă şi astfel biserica apărea ca o insulă, ca un loc de refugiu neaşteptat a celor câţiva credincioşi vechi şi noi, ce mai rămăseseră din ceea ce a fost o dată mai îndepărtată: un secol de aur.

Intrarea în biserică, acum luată de apă, surpată, interzicea parcă cunoaşterea locului, oprea cultul. Totuşi când primii copii au mers pe apă, pentru a ajunge din joacă acolo, oamenii au privit minunea şi-au încercat-o. Aşadar, pentru a ajunge în mica biserică, trebuia să calci pe apă acei zeci de metri ca pe-un covor de nisip. Dar nu pentru toţi, căci o parte se scufundau până la genunchi şi mergeau aşa, alţii până la şolduri sau chiar până la gât, atunci mişcarea fiind deja imposibilă, astfel în interpretarea celor ce credeau împăcat, în felul în care toată viaţa trebuie să te fereşti, asemeni vremurilor în care trăiau, totul se rezuma la morala pe care o purtai şi o împărtăşeai celor din jur. Legenda spune despre copiii care se jucau pe oglinda apei asemenea patinatorilor din ziua de azi şi mai spune despre oamenii care nu putea nici măcar cu barca să ajungă la intrarea în biserică.


Biserica cu apă fiind prima care-şi alegea oamenii pentru a-i purta cultul, lucru nu foarte nou, dar uitat acum. Există gravuri care-o înfăţişează ca o broască ţestoasă ce pluteşte pe suprafaţa unui lac dreptunghiular, altele, la câteva secole după Renaştere îi arată detaliile neumbrite de niciun arbore sau pin, dar şi cu apă mult mai puţină.
Clopotul bisericii Sfinţilor Apostoli
Largi cratere se văd acum în bazinele din jurul acesteia, răni adânci prin care apa s-a scurs. Aceste urme, martore ale unor secole consecutive de distrugeri, fac astăzi ca mitul sau legenda, tradiţia sau cultul, să ni se pară având aura unui adevăr. Cunoaşterea, la fel ca somnul, odihnesc raţiunea, dar oricare dintre acestea două în exces o epuizează şi o înnebunesc, de aceea cred că merită să pun punct poveştii mele.


Mai sus, Templul lui Hefaistos, acel zeul făurar, geniu constructiv ce  priveşte neatins parcă, biserica Sfinţilor Apostoli.

luni, 30 mai 2011

Setul de amintiri



« Choose life. Choose a job. Choose a career. Choose a family. Choose a fucking big television, Choose washing machines, cars, compact disc players, and electrical tin openers. Choose good health, low cholesterol and dental insurance. Choose fixed- interest mortgage repayments. Choose a starter home. Choose your friends. Choose leisure wear and matching luggage. Choose a three piece suite on hire purchase in a range of fucking fabrics. Choose DIY and wondering who you are on a Sunday morning. Choose sitting on that couch watching mind-numbing sprit- crushing game shows, stuffing fucking junk food into your mouth. Choose rotting away at the end of it all, pishing you last in a miserable home, nothing more than an embarrassment to the selfish, fucked-up brats you have spawned to replace yourself. Choose your future. Choose life... But why would I want to do a thing like that? »
Trainspotting
_____________________________________________

Un ataşat cultural al unei ţări estice europene, cu o diplomă pe care cerneala era încă străvezie, intră într-un magazin de electronice din Kuala Lumpur pentru a cumpăra un aparat de fotografiat.
Un pitic cu ochii mai laţi ca nasul, îl întreabă într-o engleză stricată:


- Ce vlea domnu'? putem arişice să oferim!


Acest masterand proaspăt, picat ca fularul chinezesc pe faianţa italiană, privi la raftul ce se înălţa kilometric deasupra piticului, căutând o anume marcă japoneză, momentul când ochiul săgetă obiectul, puse braţul pe capul vânzătorului indicând direcţia:


- Acesta!


Fără a clipi, ca o bufniţă, micul malaezian se întoarse cu spatele într-o clipă şi urcându-se pe rafturi ca o maimuţă dădu jos aparatul dorit.


- Doliţi setu' de amintiri?


- Poftim? întrebă mirat tânărul


- Doliţi să pultaţi cu tine şi setu' amintirilor?


-Da, da, răspunse automat şi încurcat acest cumpărător neavizat asupra modului în care se face comerţ în Asia de Sud-Est.


Urmară minute în care vânzătorul, ce se dovedi a fi chiar patronul micului stabiliment electronic, dădu comenzi scurte din cauza căreia apărură alţi pitici, mai pitici ca el, care aranjară repede într-o cutie o altă cutie ce reprezenta obiectul.


- Degilăm?!


- Poftim?!


-Dedesgilăm, ca să vedeţi conţinutul?! întrebă din nou patronul în postura unui vânzător prea amabil pentru a fi şi deştept.


- Nu, nu este nevoie, am încredere! returnă reţinut tânărul masterand (în istorie cred!)


- Atunci setu' amintirilor cum facem? reveni din nou prea politicos vânzătorul.


- Facem, facem! introduse intenţionat pasivul ataşatul cultural al ambasadei unei ţări est europene, mai degrabă pentru a nuanţa dialogul!


Atunci, cu mişcări precise, piticul malaezian desfăcu paralelipipedul cartonat, scoase camera de acolo, o aruncă unui alt pitic şi acesta dispăru. Când apăru, mai vesel ca niciodată; deja scos din sărite, turistul nostru dădea semne de plecare, dar totul se aranjă cu o memorie şi cu o geantă potrivită pentru aparat, gratuit din partea casei.


Pe noi nu ne mai interesează acum preţul sau dacă ataşatul cultural a fost tras pe sfoară sau nu, cert este că pentru a fotografia "Casa Parlamentului", "Turnul Kuala Lumpur", "Putra World Trade Centre" a trebuit să schimbe memoria aparatului, cea oferită standard fiind prea mică ca şi capacitate. În camera de hotel, căci încă locul în ambasadă nu fusese bine stabilit, revedea locurile prin care hălăduise toată ziua şi nu mare îi fu mirarea când constată şi alte poze, pe care el doar bănuia că le cunoştea, intercalate cu acele minuni arhitectonice din capitala Malaeziei. A hotărât că este prea obosit pentru a identifica starea confuză în care se află şi a rămas pentru a doua zi să studieze cu luare aminte imaginile ce acum i se păreau nelalocul lor, nu neapărat necunoscute.


Totuşi, a doua zi, după ce descărcase imaginile, se prezentă din nou la magazin, ca să le arate şi patronului, prin asta să dovedească confuzia, şi mai mult chiar nedumerirea, căci preţul ca atare nu fusese ieftin aşa cum se aşteptase şi acum era bulversat că-i par fotografii pe care nu le făcea.


- Ăsta e setu' de amintili, la fiecare poză pe care o faci o alta apare din proplia ta amintire, şi apoi privind ecranul LCD al dolsalei apalatului, reluă vesel: Aici tu la bunici, ăla mic eşti tu, asta pentru că ai foto' înainte un bunic cu un nepot...


Privind buimac, personajul nostru se recunoscu într-adevăr, mai privi chiar la livada de peste umărul bunicul şi văzu acele cireşe de mai nemaipomenit de mari, bângui ceva şi plecă cu aparatul de fotografiat în dorinţa deja ştiută de a poza ceea ce el de mult poate căuta.


La o intersecţie, un motoscuter îl agăţă, cazu şi îşi pierdu cunoştinţa. La spital întrebă tot timpul de aparatul său de fotografiat; nimeni nu ştia nimic. Mai târziu căută acel mic magazin de electronice pierdut în marile bazaruri din Kuala Lumpur. Îşi pierdu slujba diplomatică din cauza absenţei prelungite. Găsi ceva de lucru ca traducător, trasă o hartă amănunţită a oraşului şi nota zilnic pe ea drumul efectuat. Acest bătrân şi acum mai caută magazinul care vinde aparate de fotografiat "cu setu' de amintiri" inclus în memoria dată ca cadou.

luni, 9 mai 2011

Bord


A trebuit să plec şi văd din nou lumea prin parbrizul uşor mat al maşinii de trei zile. Ce contează, m-a dus unde am dorit, ce dacă se mai oprea din când în când, veselia mea nu putea fi curmată de rateurile ei. La întoarcere, aproape de casă m-a întrebat: "Eşti fericit?" să pun frână nu alta!

Am întrebat-o şi eu atunci: "Tu citeşti?" şi-am schimbat viteza; eram asemeni unui bombardier cocoşat şi ameninţat de antiaeriană, care vrea în ultima clipă să cabreze.

- Ai înnebunit?! unde ai auzit tu maşină să citească! reluă vocea ce parcă venea din dreptul bordului, din aerisitoarele pentru ventilaţia parbrizului. M-am înspăimântat prima dată numai la gândul că acea gură neagră, dintr-o parte în alta a maşinii, plină cu dinţi de plastic, sar putea înălţa, lăţi, de m-ar putea hali. A doua oară a fost că înnebuneam, auzeam voci.

Trăiam un remake după Stephen King, atât mai trebuia ca maşina în care eram acum să se prezinte ca fiind Christine. Nu s-a întâmplat asta fireşte, dialogul a continuat, obositor în felul în care veneau întrebările:

-Am auzit să scrii despre fericire, deci?!

Trebuia să răspund, efortul meu de a nu-mi băga în seamă gândurile sau vocea era extenuant, mai bine jucam această penibilă scenă, înaintea atacului cerebral ce sigur avea să vină, sau a celui de cord! Să-ţi cânte cineva un concert de coarde cu neuronii era pentru mine ceva nou.

- Mă gândesc doar la posibilitatea ei prin asta, nu o invoc şi nu o... dezavuez! am răspuns eu fiind atent şi la trafic.

- Nu trebuie să te dai mare cu aceste cuvinte, auzi, dezavuez... hai mai bine să-ţi arăt ceva, ceva demn de fericire.

Am lăsat maşina să mă conducă, cu câţiva zeci de metri înainte de fiecare intersecţie sau drum lateral semnaliza, o coteam precum mi se părea că vrea. Am mers undeva în afara oraşului, eram relaxat, ca înainte de operaţia chirurgicală numită lobotomie, orice ce ar urma după, n-ar mai avea nici o importanţă.
Fără să-mi spună am oprit şi-am privit.



- Vezi, aia este sora mea!

- Fugi d-aici, acum vrei să-mi şi desenezi te pomeni! De unde şti?

- A fost cu mine pe aceaşi bandă, am ieşit cu cinci minute după ea, ne-am întâlnit ani buni la semafoare.

- V-aţi întâlnit, - cred că o iau razna, şi mă rog aţi şi filosofat, nu?

- De unde ştii, numai despre fericire vorbim noi maşinile, alt subiect nu există, motivul este simplu, deosebit de simplu: când cineva ne cumpără este extrem de fericit, n-am întâlnit contrariul, să-ţi traduc aaacum?!

Am privit maşinile, eram într-un cimitir neoficial al maşinilor vorbitoare, cel puţin una o vedeam mai încolo, peste un gard aplecat şi el ca mine, cu geamul lăsat, peste portieră.


- După stâlp este o rudă mai îndepărtată, oooo! ce ţanţoş era când a apărut prima dată pe străzile oraşului, erau rari cei ca el, apoi s-a obişnuit şi-a devenit la fel de vechi ca noi toţi.

Fiindcă avea chef de vorbă, am lăsat-o să bocească, oricum îmi ajungea privitul.

- Văd că taci, îţi mai ciripesc ceva şi pe urmă plecăm; am ales să-ţi vorbesc pentru că ai fost fericit să mă conduci, ştiu că nu sunt maşina ta, ştiu că sunt veche, demodată, greu de condus, scârţâi din volan şi din scaun, în schimb efectul produs de zâmbetul tău m-a făcut să fiu şi eu puţin doar, căci anii nu mă lasă, să fiu puţin fericită.

- Da, mi-am amintit de mine, de vremurile când conduceam o asemenea maşină, de vremurile când tinereţea mă îmboldea să fiu fericit, mă durea splina de atâta fericire - auzi, tu mă vezi?

- Da, prin ochelarii din faţa ta.

- Deci voi intraţi în lumea asta cu acest sentiment de fericire...

- Da şi murim cu el, oricum nici eu nu mai am mult, sunt deja prea-reparată, prea-obosită!

- Hai acasă! Îmi promiţi ceva?!

- Da.

- Data viitoare să nu-mi mai vorbeşti în aldine, aud aşa de greu!

miercuri, 4 mai 2011

Marele Scriitor - experimentul

- Ce zi este astăzi?
- Joi.
- Şi ce an?
- Anul ăsta!
- Atunci astăzi s-a trezit Marele Scriitor; undeva în lumea asta! – spunând aceste cuvinte bibliotecarul se dădu jos de pe scară şi când mai avea o treaptă de coborât întâlni figura mirată a contabilului, care, cu mult mai înalt ca el ţinea în mână un registru de evidenţă. Odată coborât de pe scară remarcă:

- Astăzi am pierdut trei volume, paisprezece ziare şi o broşură!
Contabilul deschise registrul, răsfoi ceva pagini şi completă:
- Aşa este, dar din cele ce am cercetat în registru doar un singur volum este lipsit de copie.
- Nu ne facem griji!
- Aşa este domnule, nu ne facem griji!

Contabilul se aplecă, ridică un catalog gros de la picioarele sale, îl puse pe scară şi începu să-l deschidă cu grijă. O treime din grosime o rostogoli în partea cealaltă, apoi mai mult şi câteva pagini după care se opri. Ţintui cu degetul arătător rândul scris într-o caligrafie rotundă şi uşor aplecată:
- Das Buch Pragranum, ediţia din 1903, Leipzig...
- Da, Paracelsus; să sperăm că o va scrie toată, completă bibliotecarul. - Să terminăm mai repede rândul ăsta.

Obosit, mută scara; aceasta târâtă, ridică praful de pe podele. Contabilul rămase cu imensul catalog în braţe şi ţinându-l ca pe un nou născut, îl aşeză încet jos, aşa, deschis.
Cu grijă îl închise mai târziu.

- Trebuie să ajungem la timp ca să deschidem scrisorile, să notăm adresele, să identificăm cărţile...
- Asta este treaba ta, îl întrerupse bibliotecarul pe contabil. Acesta deja cocoţat la trei metri răsfoia o ediţie princeps, de jos contabilul nu o putea identifica; luase doar registrul în mână şi aştepta. Nu-l interesa ce avea de făcut după asta, ci doar dorea să se termine acum.
- 1a8234d!

Se întoarse la catalogul său imens lăsat cu câţiva metri în spate, murmură ceva şi se aşeză pe jos. Reluă întorsul filelor: lucrul pe care-l stăpânea cel mai bine de fapt. Lumina seacă pâlpâi puţin.
- Vin şi ceilalţi, spuse de sus cu o bucurie evidentă bibliotecarul uitându-se printre rânduri.
- Nu găsesc...

Lumina reveni la normal, la albul ei strălucitor, sec şi singur.
- ... ultima pagină scrisă este 307!
- Notează calibrul; şi ajunge pentru azi - bibliotecarul puse înapoi cartea şi coborî din nou.

Contabilul cără catalogul şi-l aşeză pe o masă aflată la capătul rândului, se întoarse înapoi după registru îl deschise pe masă, semnă undeva şi-l lăsă deschis.

Amândoi, tăcuţi, se îndreptară spre o uşă aflată undeva în spate.
Deschiseră uşa şi fură întâmpinaţi de alţi doi, îmbrăcaţi la fel, grăbiţi la fel. Se salutară scurt şi dispărură în întunericul de pe hol.
Ajunşi în vestiarul luminat îşi dădură peste cap togele albastre, după ce înainte îşi dezgoliseră capul de capişoanele de lână pline de praf. Acum arătau mult mai tineri, erau de fapt chiar tineri şi lumina asta nouă de vestiar le dezvăluia toate trăsăturile fizice.

- După ce treci calibrul în calculator, treci pe la mine? întrebă cel căruia i se zicea „bibliotecarul”.
- Cred că mă întind puţin, răspunse cel căruia i se zicea „contabilul”.
- Ieşim diseară?
- Vii singur?
- Nu!

Intraseră la duşuri, fiecare se spălă în timpul său şi de aceea nu se mai întâlniră la ieşire.
Seara veni repede.

Cum veni şi seara, veni şi-o ploaie. Ploaia în schimb se grăbi doar să alunge trecătorii şi să lipească praful de asfalt. Seara se transformă într-o noapte ternă.
La două străzi de căminele studenţeşti, un bistro plin lume şi lumină făcea notă discordantă în cartierul intrat în beznă acum.

La una dintre mesele lungi erau mulţi studenţi; înghesuiţi, zgomotoşi, veseli. Acolo eram şi eu invitat, acolo am făcut cunoştinţă cu „contabilul” şi cu „bibliotecarul”. Bineînţeles că acestea erau porecle, căci mai erau şi alţi „contabili” şi alţi „bibliotecari”. Acolo unde erau mai mulţi împreună, îi numeam cu două cuvinte: „bibliotecarul blond”, „pleşuv”, „leneş”; „contabilul rece” şi „contabilul maxim”, dar pe lângă aceştia mai erau şi „arhivari”, „călăuze”, „curatori” şi nu mai ţin minte ce. Aceste porecle le aveau pe perioada studenţiei, mai ales erau folosite des în practica pe care o făceau la institutele culturale ale oraşului. Mai târziu unii le purtau chiar toată viaţa.

Mesele pline de halbe, pahare şi sticle arătau semnele unui chef straşnic, totuşi discuţiile interminabile şi subiectele nu arătau asta.
- Nici azi, Marele Scriitor nu va termina „Metafizica” lui Aristotel, am măsurat „calibrul” şi dacă merge în ritmul ăsta îi mai trebuie vreo treizeci de „treziri”, având în vedere că o trezire ţine un an după care mai doarme încă un an... spuse „contabilul rece”.

- La noi, Marele Pictor nu mai termină „Gioconda” lui Da Vinci, acum abia i se vede faţa, nici nu ne putem da seama dacă este bărbat sau femeie, completă „curatorul vesel”.
- Ha, ha, ha! râseră ceilalţi.
- Noi avem un şarpe care iese dintr-o stâncă de marmură de vreo 10 ani, cel puţin aşa mi-a spus un profesor, habar n-avem ce este acolo, voi măcar ştiţi.
- Unde este asta? întrebă „bibliotecarul blond”.
- La demisol, sub scară, unde altundeva? reluă „arhivarul secretos”.

Am privit o clipă la ei şi cuprins de aburii de alcool nu i-am mai auzit pentru o vreme. Mă gândeam doar la statutul meu de student invitat, de pe alte meleaguri, prea departe de aici pentru a înţelege ce se-ntâmplă.
Când mi-a expirat viza, a trebuit să plec şi niciodată n-am putut să mă reîntorc. Terminând studiile, am fost repartizat într-un judeţ aflat la marginea ţării, în nord, de unde în faţa mea se termina totul şi nu mai începea nimic.

Mă gândeam totuşi, la neştiinţa mea; la acele opere, scrieri, tot ce ţinea de cultură; la ceea ce se petrecea acolo. Mult timp am crezut că era vorba de-o farsă, de glumă proastă pusă la cale încă de aici. Cine era Marele Scriitor? sau Marele Pictor? sau Marele Sculptor? şi tot aşa. De ce acolo lucrurile se petreceau altfel?

Îmi amintesc şi tot drumul până acolo. Drum care durase două nopţi, două nopţi şi două zile într-un tren aproape gol, vegheat doar de mulţimea de arbori aflaţi în pădurile nesfârşite din preajma căii ferate. Ziua dintre nopţi trecuse repede, împreună cu ceilalţi colegi, cu unicul profesor ce ne însoţea ne-am antrenat într-un joc de cultură generală prin care trebuia să ghicim operele literare ale anului care le-a creat şi invers. Eu fiind deja specializat pe anul 1900, am putut repede răspunde la întrebarea „Când s-a născut – Interpretarea viselor ?”. Căci o operă literară, pictură sau altă formă de artă, nu are creator, ci an în care ea s-a născut, la fel ca noi oamenii. Toată cultura nostră se află în cronologie, purtând un nume o putem deosebi de celelalte; aşa cum noi ne naştem în Institut şi opera se naşte tot acolo, fiecare cu anul său. Este adevărat că un om o dăruieşte celorlalţi, dar anul o creează şi o leagă de umanitate, ce mai contează cine!