Pinul de stâncă

În arta supraviețuirii domină principiul potrivit căruia dacă te uiți în spate cazi. Este vorba de a merge înainte cu orice preț, de a merge înainte împotriva tuturor vicisitudinilor și dacă, repet dacă, apare vreo oportunitate atunci agață-te repede de ea, pentru că s-a putea ca pe următoarea să n-o apuci pierzându-te pe drum.

Cele de mai sus ţin de societatea umană, de om. Pinul din imagine contrazice privirea aceea dăunătoare din spate, în faţa sa este marea şi tot în faţă, vântul îi suflă cu putere rupându-i crăcile, dezgolit pare că privește, sigur un pas înainte îi este fatal.

În golfuri abrupte precum cel de la Perati, apar singularități naturale, ai crede că după faleză lumea dispare. În fața ta, o insuliță și cam atât, o singură linie orizontală despică ceea ce nu cunoști, marea, de ceea ce nu vei cunoaște niciodată, cerul.

Insula Perati cu stânca adiacentă

Nu ajunge nici măcar atât, dorința de a cunoaște, întâmplarea face că ești acolo, tot întâmplarea face că exiști.

Perati

Un teritoriu smuls, o insulă ce parcă a fugit de continent, lăsând în urmă un golf aproape circular; golful la fel ca insula se numeşte Perati şi se află în zona sacră a zeiţei Artemis din Vavronia (Brauronia) din estul Athinei (Atenei). Ritualurile fecioarelor-urs, a acelora ce dansau, imitând ursul sau ursoaica, amintesc şi astăzi de perioadele legendare ale zeilor htonici, ale unei naturi ce îmbrăţişa spiritul uman până la sufocare; oamenii trăiau într-o conştiinţă divină, iar zeul sau zeiţa se plimba permanent printre ei, locul ei fiind pe pământ, în templu, căci pentru anticii greci ubicuitatea zeilor era o stare de fapt.

Golful Perati

În acest dans a intrat şi marea, şi ţărmul, norii, vântul şi fuga insulei nu mai miră astăzi pe nimeni. Stă la o distanţă gânditoare sprijinindu-se pe două braţe ce se văd ieşind din apă; insula are şi ea insuliţele ei.

Insula cu insuliţele Perati

În Grecia călătoria pe mare este la ea acasă, nu există cred, insulă sau insuliţă care să nu aibă legată de ea şi o ambarcaţiune, fie mare sau mică. Felul de-a călători pe mare face parte din natura locului, monotonia dispare datorită sălbăticiei ţărmului, iluzia totală a singurătăţii apare peste tot, absenţa umană este acum binevenită.


Aici, în această deplină singurătate, locul alege omul, am scris asta şi cu alte ocazii, dar parcă aici, în acest anturaj sălbatic, nu oricine poate rezista. Există o teamă a prăpăstiilor, a adâncimii apei, a stâncilor ascuţite, a unui eveniment necugetat în a te arunca în mare pentru a înota până la insulele din zare.

Vedere spre sud a ţărmul stâncos de la Perati