Naturaleţea limbajului

Teresa Makri

Din mersul maşinii putem distinge imaginile liniare ce se derulează în coada ochiului cu o viteză prea mare pentru a fi urmărite. Din mersul bicicletei putem urmări, în felul în care rotaţia roţilor ne conduce la centrifuga ideilor şi la centripeta sinelui; dorinţa.


În urma tuturor maşinilor este bicicleta, totuşi deplasarea continuă ajunge maşina străină de loc, de oraş, care cu geamurile lăsate lasă şoferului întrebări asupra locului unde se află. Astfel am găsit în mersul monoton, conservativ,  maşina din care şoferul aplecat peste pasagerul din dreapta punea întrebări unui public restrâns alcătuit din: mama cu căruciorul cu umbrelă, baba cu plase ce-i apleca şi mai mult coloana, tânărul grăbit lipsit de curiozitate care a părăsit primul locul dialogului.


"- Da, da, sigur îmi aduc aminte de strada aceasta", vorbea baba înclinând tot timpul capul, de parcă măsura timpului dădea etalon verticalităţii bărbiei.


Mama obosită de copil încerca să dea dreptate bătrânei; tânărul arătă o direcţie şi plecă, toate acestea văzute din mersul bicicletei, din laterala stângă ce lăsa maşina oprită din cauza nedumeriri şoferului şi a pasagerilor în ce priveşte drumul. Dar peste toate acestea, în urma confuziei pe care toate persoanele prezente la dialog aşteptau vreo minune, veni întrebarea babei:


"- Da, sigur ştiu de strada aceasta, la ce număr vreţi să ajungeţi?!"


În felul acesta dialogul a fost curmat de naturaleţea limbajului, a felului în care ne prezentăm în această viaţă pentru a discuta şi nu pentru a rezolva vreo problemă.


Nu mai departe de mine, care cercetând şi evadând în limbaj, am scris despre Byron şi mai scriu încă; în felul în care nu am terminat ce aveam de sugerat pentru că încă mă interesează numărul casei în care, în prima sa vizită la Atena, în 1810, Lord Byron s-a îndrăgostit de Teresa Makri, o prea tânără fecioară.