Siajul plecării

Spre Aegina, din Pireas

Nimic permanent, totul în schimbare, plecarea.
Fâțâiala călătorilor în așteptarea feribotului. Și eu am venit mai devreme.
Am trecut de la o dană la alta privind pe cei care soseau, sau pe cei care plecau.
Cine-i mai puternic? Cel ce pleacă sau cel ce vine?!
Întrebarea asta mă obsedează și o repet de fiecare dată când privesc avioanele, când privesc zborul, în general.

Acum pe mare, suflat de vânt în pupa privind portul. Mă simt bine. Cunoașterea este în fața mea, necunoscutul, noul, dorința de-a vedea mai mult și nu în final, visul.

Ulise se întoarce la Ithaca. Viteazul și înțeleptul Ulise se cam cacă pe el de frică și Athina îl transformă-ntr-un bătrân, ca să poată spiona mai bine cele ce se petrec în micul lui palat.

Un vechi amic îmi povestea la o beție că atunci când vine acasă, dă telefon din gară sau din aeroport, acasă bineînțeles. Vrea să n-aibă nici o surpriză.

Pentru că toate lucrurile au un sfârșit

Piraeus Museum - Herakles killing the centaur Nessos

Deianira, soția lui Herakles, izvoarele spun că este a doua, geloasă până la moarte, găsește un leac în a vindeca boala cuplului, cum spun astăzi psihologii. Ea merge tot la un psiholog, care, ascultând toate văicărelile femeiești, o întreabă dacă vrea să fie cu el până la moarte și ea repede răspunde că DA!.

Nessos, puțin mai deștept ca Kheiron (Chiron) -cel care l-a educat pe erou, dă soluția finală. Blana leului de la Nemea să fie îmbibată cu sângele hidrei din Lerna. Am cutezanța să inspir că două te termină mai repede decât una.

Ori lucrurile astea chiar se întâmplă -atemporal for ever, și Herakles chiar moare înainte de a deveni semizeu și a o avea drept soție chiar pe Helena din Troia. Dacă greșesc corectați-mă.

Ori chiar înainte de a muri, încearcă să-și dea jos tunica felină care lipită de trupul său, nu-l mai apăra, ci chiar îl ucidea. Dar vai, odată cu blana leului se trăgea și pielea eroului cu tot cu tegumente și dureri cumplite.

Herakles știe de unde vine săgeata și găsindu-l repede pe centaur îi cere socoteală. În imagine avem un ménage à trois. Nu apar deloc vulgar cele enunțate. Traducerea suferă erori, la fel ca Deianira; centaurul a întrebat-o clar: până la moarte? Ea apare în dreapta ca o explicație; prea târziu.

Acceptăm prea repede prețul pentru un viitor confort, chiar imprevizibil. Ăsta da lux!

Invitație la dans

Pireas Museum, Greece

Această invitație la dans mi-a amintit de Anna lui Karenin. Anna la bal, stând parcă într-un colț (dar nu așa era), era așa că vorbea cu Kitty și Levin o privea. Kitty îi povestea de contele Vronski.
Anna era parcă foarte frumoasă și privea în jurul ei. Privea până l-a văzut pe conte, pe contele Vronski, apoi absurd, datorită unei vâjâieli și-a pierdut capul.

Sunt ore în viață pe care ai dori să ți le pierzi doar privind. Unii privesc un râu, alții un munte, alții o mașină, arta privitului se descompune pentru fiecare în dorințe. Eu am rămas la privitul statuii. Curatorul vine și mă dă afară. Este trecut de ora închiderii. Eu îi explic că vreau să văd balul, el îmi arată ceasul. Balul este mai târziu! îi spun eu mai apoi. El cheamă poliția, sunt dus pe sus.

A doua zi mă întâlnesc din nou cu nimfa, sunt travestit, dar ea mă recunoaște. De ce n-am stat la bal? mă-ntreabă ea. Nu pot, este prea târziu.

Eterna scuză a timpului pierdut, îmi răspunde ea.
Te voi răpi, revin eu, dar îmi voi pierde și eu capul.
Te aștept!

P.S.
Așa se instalează nebunia!

Rămas bun

În Pireas, foarte aproape de vechiul port, acum un minunat golf ce aproape că se închide singur, Zea Marina, se află Muzeul de Arheologie. Strada urcă puţin şi traversează o colină, pe partea cealaltă se vede foarte bine portul nou. Înainte de coamă, pe dreapta, după ruinele Teatrului Antic din Zea se află intrarea. Pe lângă alte colecţii valoroase, întâlnim la parter, stelele funerare. Acestea sunt datate din secolele 5-4 î.e.n. (î.Hr.).

Nu ştim multe despre personajele care apar pe aceste stele, dar ele îşi iau rămas bun. Figurile tuturor personajelor sunt extrem de expresive. Privirile se încrucişează, mâinile pornesc din inimă și nu vorbesc, nu se aude nimic, împietrirea lor ține mai mult de conduită decât de viață. Am avut impresia că vor să calce pământul, să meargă înainte, dar era imposibil, când toate s-au stabilit deja, când zeii și-au întors privirea nu mai poți merge înainte, vei fi doar întâmpinat și când va veni vremea te vei retrage.

Îi ghicești pe cei morți, artistul a știut bine să-i așeze, a știut bine să-i reliefeze; doar se știe că ce vine de la stânga nu-i bun, așa era o prezumție antică. Apoi ultima sclipire, ultima privire: este semnul împăcării. Oare așa să fii fost? Să poți să te împaci așa de repede? Tu cu Moartea ta? Acum mi se pare imposibil.

Siaj - tehnica filmării

În spate Pireas, portul lui Temistocle, mai sus colinele Athinei.

În spate, siajul, tulburarea hidrodinamică și la un moment dat compresia dată de zoom și de valuri.

Principiu al fizicii fluidelor: lichidele nu pot fi compresate!

Feribot

Feribot vs. avion

Dintre toate plecările din lume, dintre toate aşteptările; cele ce ţin de feriboturi îmi par cele mai frumoase, poate din cauza locului deschis, fără săli de aşteptare ce înghit răbdarea aşteptării sau nebunia plecării, poate pentru culoarea albastră care cuprinde vasul, portul, cerul.


Am privit ore în şir, cuprins de emoţia andocării, precizia cu care feribotul se întoarce şi parchează cu spatele. Am stat deoparte, căci n-am călătorit, eram ţinut pe uscat din cauza unui program ce nu ţinea de insule, dar le vin şi lor rândul la vizitat.


Poate că fumul din zare, ce semnaliza apropierea, aducea ceva din orizontul zigurat de insule şi dintr-o dată parcă se ivea un triunghi cu o traiectorie sinuoasă prin care apărea feribotul, ceva imens şi viu colorat, ceva vesel. Aşteptam să sune, să aud intrarea în port, dar nu toate sună, nu ştiu de ce. Atunci când sună, îmi aduc aminte de un elefant care prin trompa sa emite acel faceţi loc că vin! Aşa şi pentru aceste plutitoare elefantine, le trebuie loc pentru a se întoarce, pentru a se defăşura.

Feriboturi în portul Rafina

Sigur că pentru cei obişnuiţi cu astfel de momente marine, cele scrise de mine par exagerate poate, dar acum retrospectiv amintindu-mi de acele clipe pot să declasific gara ca loc al plecărilor diurne în favoarea portului. Cred că gara va rămâne locul preferat al plecărilor nocturne, a timpului de noapte în care trenul aleargă în întuneric. În schimb ziua, priveliştea pestriţă oferită de-un port este minunată şi nu are apăsarea stresului din gări sau aeroporturi, aici ai senzaţia că lumea nu se grăbeşte, că înghesuiala se datorează doar existenţei feribotului, căci odată cu plecarea sa, docul rămâne pustiu şi descărcat.

Plecarea spre insulele cicladice din portul Rafina

Am ales să fac plimbarea prin porturi doar din dorinţa de-a le vedea, un alt fel de existenţă, m-am interesat de preţuri, de clase, de ore de plecare, de rute, toate acestea de-a fi pregătit în vederea plecării, de a încerca plecarea. Dacă plecarea nu a venit, asta nu este vina ei, omul smulge deseori realităţii amprenta imaginară a unui eveniment, apoi în aceasta îşi decantează visul, îşi vede visul, în larg cum face cu mâna ţărmului, cum şoseaua costieră este năpădită de maşini în mişcare, cum colina din spatele portului se face tot mai mică, cum continentul lăsat, pare acum o insulă, apoi dispare.

Plecarea spre insula Egina, apropiată de Pireas - Pireu

N-am putut să măsor gradul de fericire al acelora care pleacă cu al acelor ce coboară de pe feribot, dacă se poate descrie plecarea ca fiind mai puternică -emoţional, decât sosirea, discuţia se referă la insule şi de aceea insula cred că ar fi datoare de-un răspuns, dar insulele nu vorbesc, ele au devenit refugiul celor care rătăciţi, alungaţi de furtuni, ajungând pe ele au putut fi foarte fericiţi prin asta. Astăzi, insulele au un caracter turistic, de aceea există feriboturile, de aceea lumea, în majoritatea ei călătoare este în vacanţă. De aceea amintirea acestor minunate plutitoare îmi aminteşte de vacanţă.

O navă de croazieră din portul Pireas - Pireu