Biserica cu apă

- ficţiune -

Un izvor al tritonilor din Agora

De pe planul înclinat, de pe colina de pe care cobori, în locul vechii agore - a locului de întâlnire antic, biserica nu se vede. Pini dornici de lumină umbresc, înconjoară ceea ce mai înainte sigur s-ar fi putut numi a fi băile, sau mai târziu termele romane. În bazinele de marmură, înconjurate de tribune scunde, ce ascund mai la vale un odeon format de parcă un con de pin gigantic s-a înfipt acolo. Când în timp acesta a dispărut şi urmele dinţate; scaunele, groapa unde se afla orchestra, locul din care crainicul vesteşte jocul, apar acum ireal, se fac toate acestea în mişcarea pe care capul o priveşte acum de jos în sus privind la crucea care abia se vede, cruce întunecată parcă de verdele închis a umbrei unei lumânări de chiparos. Aşadar biserica, numită şi biserica cu apă, se află între drumul ce coboară de pe colină şi odeonul refăcut de romani în primele secole, în vechile băi.

Biserica cu apă, zidită din marmură întreţesută cu cărămida arsă, spălată cu var nestins, a fost zidită de paleocreştiinii care încă, în incertitudinea creată de decăderea civilizaţiei confundau uşor fecioarele; pe fecioara Athina, cu fecioara Maria, în cultul ce mai târziu se va îmbogăţi cu smirna şi tămâia elenistică. Acei apostoli care au privit acum termele secate ca pe un loc bun de fundare, fără să ştie; căci geniul sau poate divinaţia umană nu este prescrisă niciodată, nu alege în felul în care noi am fost educaţi, şi mai departe lucrul creat poartă însemnele neştiute de constructori, ale civilizaţiei adevărate: acel vertigo căutat de toţi.

Biserica Sfinţilor Apostoli din Agora ateniană - Athina, Atena

În vremurile ce au urmat, în întunericul ce bântuia lumea ştiută, în urma ploilor parcă vestite de anii de aşteptare, bazinele s-au umplut cu apă şi astfel biserica apărea ca o insulă, ca un loc de refugiu neaşteptat a celor câţiva credincioşi vechi şi noi, ce mai rămăseseră din ceea ce a fost o dată mai îndepărtată: un secol de aur.

Intrarea în biserică, acum luată de apă, surpată, interzicea parcă cunoaşterea locului, oprea cultul. Totuşi când primii copii au mers pe apă, pentru a ajunge din joacă acolo, oamenii au privit minunea şi-au încercat-o. Aşadar, pentru a ajunge în mica biserică, trebuia să calci pe apă acei zeci de metri ca pe-un covor de nisip. Dar nu pentru toţi, căci o parte se scufundau până la genunchi şi mergeau aşa, alţii până la şolduri sau chiar până la gât, atunci mişcarea fiind deja imposibilă, astfel în interpretarea celor ce credeau împăcat, în felul în care toată viaţa trebuie să te fereşti, asemeni vremurilor în care trăiau, totul se rezuma la morala pe care o purtai şi o împărtăşeai celor din jur. Legenda spune despre copiii care se jucau pe oglinda apei asemenea patinatorilor din ziua de azi şi mai spune despre oamenii care nu putea nici măcar cu barca să ajungă la intrarea în biserică.

Biserica cu apă fiind prima care-şi alegea oamenii pentru a-i purta cultul, lucru nu foarte nou, dar uitat acum. Există gravuri care-o înfăţişează ca o broască ţestoasă ce pluteşte pe suprafaţa unui lac dreptunghiular, altele, la câteva secole după Renaştere îi arată detaliile neumbrite de niciun arbore sau pin, dar şi cu apă mult mai puţină.

Clopotul bisericii Sfinţilor Apostoli

Largi cratere se văd acum în bazinele din jurul acesteia, răni adânci prin care apa s-a scurs. Aceste urme, martore ale unor secole consecutive de distrugeri, fac astăzi ca mitul sau legenda, tradiţia sau cultul, să ni se pară având aura unui adevăr. Cunoaşterea, la fel ca somnul, odihnesc raţiunea, dar oricare dintre acestea două în exces o epuizează şi o înnebunesc, de aceea cred că merită să pun punct poveştii mele.

Mai sus, Templul lui Hefaistos, acel zeul făurar, geniu constructiv ce  priveşte neatins parcă, biserica Sfinţilor Apostoli.