Thassos

de la prietenii mei, Vali și Miha, fotografiile nu-mi aparțin - le aparțin lor;

Plaja de marmură

Un turist pasionat de fotografie

Kouros

What I need?

Profanul ca ideal sociopatic

La beaute du Diable (Gerard Philippe)

Roger Caillois :
≪În fapt, atitudinea profană implică întotdeauna o anumită abdicare. Ea îl reține pe om să meargă până la capătul dorințelor sau al voinței sale. Nu-l lasă să se folosească de sufletul său cu prodigalitate și-l pune în gardă împotriva instinctelor periculoase și ruinătoare ce-l incită să se cheltuiască fără socoteală. În același timp, ea îi împodobește cu o prestigioasă aureolă pe eroii insațiabili care, precum Faust, sau Don Juan, au cutezat să-și asume aceste riscuri decisive, bravând puterile infernale sau aliindu-se cu ele.

Aceste figuri mitice, pilde ale destinului, rămân în imaginație simboluri concrete ale ursitei de grandoare și pierzanie rezervate celor care violează interdictele și depășesc măsura în ordinea simțurilor, a inteligenței și a voinței. I-a pierdut pe acești damnați chiar îndrăzneala lor. Le rămâne gloria de a nu fi acceptat nici o limitare divină ori umană când a fost vorba să-și satisfacă una din acele pofte de neostoit de a simți, a ști și a domina pe care, sub numele de libido sentiendi, libido sciendi și libido dominandi, le condamnă Sfântul Pavel.

Tot filmul

 

 

Acestor trei avidități nu atât interdictele li se opun: acestea sunt doar un obstacol, un fel de sfidare ce există numai în funcție de curajul care o acceptă. Ceea ce le face acestor ambiții o adevărată contrapondere demnă de ele sunt ambițiile inverse, renunțările sfințeniei, dorința de a nu simți nimic, de a nu poseda nimic, de anu pricepe nimic și chiar de a nu dori nimic, plăcerea de a da în locul celei de a lua. Astfel, de o parte și de alta a mediului profan al conservării și economiei, în afara oricărui rit, a oricărei manifestări exterioare, regăsim ambiguitatea fundamentală a sacrului, lumea temută a cuceririlor-sacrilegii, lumea binecuvântată a abandonurilor care sanctifică, fiecare consacrată de un egal dispreț față de condiția comună, de o insatisfacție esențială căreia doar beatitudinea sau damnarea îi vor pune capăt.≫

Roger Caillois, Omul și Sacrul, Nemira, 2006, pag.161.

subtitlu

Drumul spre casă

drumul

N-are nici o importanță felul în care mă poartă drumul. Cu vreo ocazie, cu autobuzul sau uneori chiar pe jos nu mai are nici o relevanță. Important este să ajung acasă.
Mai am o sticluță pe care o pup de multe ori până-mi trece, și rupt de oboseală adorm strâmb.
Dimineața mă sună microbuzul și fără să mănânc sau să beau apă fumez câteva țigări în drumul spre oraș. Zece ore pun gresie și faianță, marmură sau travertin, pavez sau acopăr cu țiglă, ce contează ce fac, câștig bine. La întoarcere pun sub braț o balenă de bere, la lumina unei lumânări citesc din Poe.

Apoi mă pun să pup sticla, tăria mă încălzește bine. Trebuie să țină măcar șase ore, căldura, căci toamna se joacă deja cu frunzele. Vă prezint casa:

casa de la margine de drum

Falie

Nemesis temple, Rhamnous, Attica, Greece

Ar fi o similitudine între cel de deasupra și cel de dedesubt, între primul și al doilea, între optimist și pesimist.
Poate nu știți bancul în care doi frați așteptau cu nerăbdare cadourile de Crăciun. Dar în afară de faptul că erau frați, pe aceștia nimic nu-i apropia și nu-i făcea să semene unul cu altul. Asta pentru că unul era optimist și celălalt era pesimist, sau invers, nu mai știu.
Pesimistul era traversat și de stări angoasate, de insomnii și atunci când reușea să adoarmă se trezea brusc țipând asaltat de coșmaruri. Cel optimist era harnic și nimic nu-i făcea viața mai frumoasă decât să spele și să facă curat peste tot. Rupt de obosit, adormea și se trezea fără să-și amintească nimic, dar foarte vesel.
În Ajun, pesimistul deja își făcea probleme gândindu-se că dacă va primi un trenuleț electric, sigur se va electrocuta, sau dacă un căluț de lemn va dori să fie călărit de el, sigur va cădea de pe el. Optimistul privea doar bradul frumos, încărcat de luminițe și globuri. Nu se gândea la nimic.

Dimineața cadourile erau la locul lor, pentru fiecare. Părinții se străduiseră financiar să-i mulțumească pe fiecare. Datorită faptului că pesimistul era foarte greu de mulțumit, i-au cumpărat o dronă, outdoor și chiar indoor. Atașat de dronă era și un aparat de fotografiat HD. Toate se comandau wireless. Drona se putea înălța până la 200 de metri asemeni unui țânțar uriaș. Celuilalt, optimistului, nu i-au mai cumpărat nimic, n-au mai avut bani. Pe drum au văzut o balegă de cal, tare s-au mirat. Au împachetat-o frumos, au pus-o într-o plasă de cadouri și-au scris pe ea destinatarul.

Când au deschis cadourile, pesimistul a sărit speriat la vederea dronei. A țipat că-i este frică, că-l urmărește că-l pândește și mai ales că poate cade peste el. Optimistul, după ce a deschis l-a rândul său cadoul, a început să se uite cu mare atenție în jur, să caute. Pesimistul și așa speriat îl întreabă ce a primit și ce caută.
„Am primit o balegă de cal, acum doar caut calul!”

Am încercat să dau un exemplu în ceea ce înseamnă Nemesis.
Care parte din coloană a fost prima găsită, cea de deasupra sau cea de dedesubt?
Are asta vreo importanță?!
Regăsirea folosește cuiva?
Eu am văzut în această imagine un dialog între ceea ce a mai rămas din coloane.

Variabilele ascunse - Roger Penrose

http://articles.timesofindia.indiatimes.com/2011-01-15/interviews/28368470_1_roger-penrose-einstein-quantum

≪Unii ridică obiecții, și pe bună dreptate, arătând că o bună parte din profunda eleganță matematică a teoriei cuantice standard decurge din această liniaritate a ei. Totuși, eu cred că nu ar fi deloc surprinzător ca teoria cuantică să sufere în viitor o transformare fundamentală - spre ceva pentru care liniaritate ar fi doar o aproximație. Există unele precedente pentru acest tip de transformare. Eleganța și convingătoarea teorie a gravitației a lui Newton datorează mult faptului că forțele ce intervin se însumează liniar. S-a văzut că această liniaritate este doar o aproximație (deși excelentă) în cadrul teoriei relativității generale a lui Einstein, -iar eleganța teoriei lui Einstein o întrece chiar pe aceea a lui Newton!


Nu am făcut un secret din faptul că eu cred că rezolvarea problemelor mecanicii cuantice trebuie să se afle în găsirea unei teorii îmbunătățite. Deși poate ca aceasta să nu fie opinia generală, ea nu este totuși una total neconvențională. (Mulți dintre părinții mecanicii cuantice au gândit la fel. Eu m-am referit la părerile lui Einstein. De asemenea, Schrödinger (1935), de Broglie (1956) și Dirac (1929) au considerat teoria ca provizorie.  Dar chiar dacă se consideră că trebuie modificată teoria, problemele pe care le implică modul în care s-ar putea realiza sunt enorme. Eventual, s-ar putea dovedi acceptabil un punct de vedere al unui tip de teorie de „variabile ascunse”.≫

Roger Penrose, mintea noastră ...cea de toate zilele, despre gândire, fizică și calculatoare, Ed. Tehnică, 2006, pag.527

Pentru cei curioși, se poate citi interviul de la

Roger Penrose: Impossibilities in the real world have to be possible

Roșia romană

Ithaca - C.P. Cavafy

As you set out for Ithaka hope the voyage is a long one, full of adventure, full of discovery. Laistrygonians and Cyclops, angry Poseidon—don’t be afraid of them: you’ll never find things like that on your way as long as you keep your thoughts raised high, as long as a rare excitement stirs your spirit and your body. Laistrygonians and Cyclops, wild Poseidon—you won’t encounter them unless you bring them along inside your soul, unless your soul sets them up in front of you. Hope the voyage is a long one. May there be many a summer morning when, with what pleasure, what joy, you come into harbors seen for the first time; may you stop at Phoenician trading stations to buy fine things, mother of pearl and coral, amber and ebony, sensual perfume of every kind— as many sensual perfumes as you can; and may you visit many Egyptian cities to gather stores of knowledge from their scholars. Keep Ithaka always in your mind. Arriving there is what you are destined for. But do not hurry the journey at all. Better if it lasts for years, so you are old by the time you reach the island, wealthy with all you have gained on the way, not expecting Ithaka to make you rich. Ithaka gave you the marvelous journey. Without her you would not have set out. She has nothing left to give you now. And if you find her poor, Ithaka won’t have fooled you. Wise as you will have become, so full of experience, you will have understood by then what these Ithakas mean.

Translated by Edmund Keeley/Philip Sherrard http://www.cavafy.com/poems/content.asp?id=74&cat=1

(C.P. Cavafy, Collected Poems. Translated by Edmund Keeley and Philip Sherrard. Edited by George Savidis. Revised Edition. Princeton University Press, 1992) Imagini din Baraka

Prinderea

Akropolis, Athina, 2012

Toate lucrurile cad. Căderile asemeni înălțărilor, au loc în mijlocul gravitației.
Dar cel ce prinde, ce susține, ce suportă? în mijlocul cui este?
Nu tot timpul, dar în majoritatea cazurilor, suportul este în umbră.
Spațiul cuprins între coloanele luminoase și cele din umbră, se numește pteroma, este vorba de trecere. Înainte de sau după de, înainte de acțiune, de dinamică, sau după. Am putea vedea oscilația, pendulul - cum l-am sărbătorit pe Foucault zilele trecute?

O clipă m-am gândit că anticii greci, la fel ca cei contemporani, au nevoie de un loc -neutru, unde să ardă tot, să distrugă fără determinare ceea ce înseamnă totul, dar înșelător; nu este întregul.
Avem capacitatea de a susține fără a ne autodistruge. Cerul lui Atlas, transmis lui Herakles a ținut doar de umărul lăsat gol. Astfel că la rugămintea lui Herakles, ca Atlas să-i așeze blana pe umărul dezgolit, cerul s-a mutat din nou la locul lui.

Ce susținem?
Ce vrem de la susținerea noastră?
Credem cu adevărat în emoția care ne duce la protest?
Avem nevoie de susținerea altora la susținerea noastră?
În spate, ca martor, este macaraua!

Locuri interzise

„Arhitectura nu poate fi un act atât de spontan ca scrisul.” 

Jean Baudrillard *

made by Mihai

La zece ani de la marea evadare, încă mai doream să mă ascund. Visam cu ochii deschiși cum sap gropi, apoi tunele asemeni cârtițelor. O căldură ce vine de jos, din pământ, îmi dă protecția pe care vântul și frigul de-afară nu fac altceva decât să mă înnăbușe. Nu descoperisem lumina. Nu descoperisem etajul - locul care se află deasupra pământului. Încă uneori mai visez -de data asta cu ochii închiși, cum sap printr-un pământ moale și lipicios cu mâinile goale și treaba merge bine. Înaintez. Visul acesta devine coșmar.

pamântul

Nu călca încă, poți face numai după ce scoatem crucile. După ce astupăm canalele, după curățenie.

cerul

Rupt în gură adorm la ora zece seara. Dorm aproape nouă ore (mult pentru mine). Munca -oricare ar fi ea, tâmpește pe om, îl adoarme în final. Nu-i dă răgaz să privească. Abrutizarea omului devine imediată. Poate că norocul fiind de partea mea îmi dă savoarea unei beții finale, a unei echilibristici între real și imaginar ce are ca scop trecerea uneia în cealaltă. Nu pot scrie imediat după ce las ciocanul din mână, cu toate că gândurile o iau razna repede. Neputința are ca aliat lipsa confortului. Fără căldură, fără apă caldă menajeră, copiii exilați temporar, mă simt străin în noua mea casă. Să fie de vină că cerul a devenit mai aproape, că lumina zburdă atât de liber? Mai visez rar de tot că sap, cu mâinile goale, în pământ reavăn. Poate de aceea am scos crucile și-am pus piatră.

* Jean Baudrillard, Jean Nouvel, arhitectură și filosofie-obiecte singulare, Paideia, 2005, pag.85.

Despre dreptate și linii frânte

Stoa lui Attalos, Athina, 2012

„Dacă nasul Cleopatrei ar fi fost mai scurt, lumea astăzi ar fi putut arăta altfel.” scria Pascal acum aproape patru secole și lucrurile între timp nu s-au schimbat defel.

Cred că am scris deja prea mult.

Despre Ceilalți

pentru Val

≪Sala era vastă, tapetată cu draperii mătăsoase, fără ferestre, fără ieșiri vizibile. Evoca destul de bine interioarele uriene, așa cum erau înfățișate pe Pămînt, în epoca războiului. Să fie obiceiul stăpînilor timpului de a-i da pe criminalii de război pe mîna dușmanilor lor ?

Un urian, parcă mai bătrîn decît ceilalți, era cocoțat pe un fel de tron care, pentru Corson, aducea mai degrabă cu stinghia unui coteț. Urienii proveniseră dintr-o ramură a evoluției foarte asemănătoare cu cea a păsărilor de pe Pămînt. Înfățișarea lor dădea unele indicații în acest sens și ele fuseseră confirmate prin disecția cadavrelor (după versiunea oficială) căzute  în mîinile pămîntenilor. În creierul lor cortexul era relativ puțin dezvoltat. Dimpotrivă, corpul striat era foarte voluminos. Printre pămînteni circulau tot felul de glume cu privire la creierul de pasăre al urienilor. Dar Corson se ferise să le dea crezare. Știa că, pe Pămînt chiar, unele păsări - obișnuitul corb - dau dovadă de-o inteligență uimitoare și cunoștea prea bine consecințele acuității cerebrale a Principilor Uriei. O foarte mare parte a creierului omenesc e consacrată decodării și integrării percepțiilor, iar o parte relativ mică activităților abstracte. La urieni percepțiile erau destul de limitate, din punct de vedere uman. Aveau, în principiu, o acuitate vizuală mult superioară celei a unui om, dar sensul culorii tare redus. Auzul le era atît de slab încît arta lor muzicală nu depășise niciodată nivelul ritmului. Simțul pipăitului le era handicapat de configurația organelor prehensile - gheare, mai curînd decît mîini - și de rămășițele fulgilor care le acopereau trupul. dar manifestau o aplicație deosebită pentru raționamente abstracte și pentru disputele filosofice. Pe scurt, dacă i-ar fi cunoscut pe urieni, Corson ar fi renunțat la ipoteza senzualistă.≫ *

≪Atingând marginea mlaștinii, se opri lângă tufișurile întunecate de trestie pitică. Ezită câteva secunde, apoi mă privi peste umăr, văzându-i ochii negri, nicidecum morți și goi, ba, dimpotrivă, foarte vii și parcă zâmbitori. Se așeză brusc pe vine, își cuprinse genunchii cu mâinile și se rostogoli. Prima dată n-am înțeles bine ce s-a întâmplat. La început, văzusem un om, fără-ndoială unul straniu, care poate nici nu era om, dar totuși umanoid, iar acum acesta dispăruse brusc, luându-i locul un ghem cenușiu absurd, ce se rostogolea pe suprafața mlaștinii împroșcând în jur mizerie și apă tulbure, prin mocirla fără fund, de netrecut. Și cum se mai rostogolea!

Nici n-am ajuns bine la mal, că deja dispăruse dincolo de pâlcurile de ceață, auzindu-se de acolo, dincolo de perdeaua cenușie, un fâșâit potolit, plescăituri și un fluierat strident≫ **

≪Privit de sus, un mimoid pare asemănător unui oraș. E numai o iluzie, produsă de căutarea unei analogii cu lucrurile pe care le cunoaștem. Când cerul este senin, toate acele excrescențe multietajate și palisadele de pe creasta lor sunt învăluite de un aer încins, care tulbură și tremură formele, distinse și altminteri cu destulă greutate. Primul nor ce trece pe fondul albastru (o spun din obișnuință, fiindcă acest „albastru” este brun în timpul zilei roșii și extrem de alb în timpul celei albastre) prilejuiește o replică imediată, începe o înmugurire impetuoasă, învelișul ce se înfoiază ca o conopidă este aruncat spre slăvi - desprinzându-se de temelia lui care pălește tot mai mult - și, după câteva minute, reproduce până la iluzie norul cumulus. Uriașul obiect proiectează o umbră roșiatică pe care culmile mimoidului parcă și-o trec unele altora; această mișcare se desfășoară întotdeauna în sens contrar deplasării norului adevărat.≫ ***


* Gérard Klein, Seniorii războiului, Univers,1975, pag. 111-112;
** Arkadi & Boris Strugațki, Piciul, Paralela 45, 2006, pag. 63-64; 
*** Stanislaw Lem, Solaris, Sava Press, 1993, pag. 130.

Pregătirea de zbor

http://www.christian-stoll.com/website/photos_detail.php?gallerieID=151&gallery=epic_

http://www.christian-stoll.com/website/photos_detail.php?gallerieID=151&gallery=epic_

Canis vulpes

Hello Kitty

Rhamnous 2011, spre mare, spre Egeea

Clipele de mai sus sunt rare. Ele fac parte dintr-un mozaic al cunoașterii. Explicația este simplă.
În lumea asta lată, există o sumedenie de târâtoare, pe care un șarpe imens le înghite zilnic cu tonele. Oricât ar dori, nu poate să le dea gata. În lungul său periplu pantagruelic, lasă urme asemeni unor drumuri și cei ce scapă, apar în urma lui în chip de învingători. Ori aceștia din urmă nu mai fac parte din lumea târâtoarelor. Spaima și fuga le-au dat înălțime. Aceștia fac parte din lumea umblătoare.

Mai trece un pic, și după ce dragonul face ordine, vor deveni zburătoare.

După așteptare

Wallace Harrison, Harrison Home Interior with Fernand Léger Mura photograph, 1978. © Norman McGrath. (Courtesy Heckscher Musem of Art)

Cum ar fi ca după deșteptare să dormi din nou?
Să visezi ceea ce în timp ce te deștepți că poți adormi!
Lucrurile acestea se întâmplă rar, foarte rar. În schimb pentru cei care realizează lucrul acesta, este acel fenomen singular care se numește după așteptare. Sunt sigur că felul meu de compunere ar fi trebuit completat cu după deșteptare, dar ar fi fost fals. Asta doar pentru că nu ne naștem în fiecare dimineață deștepți, la câte ratări are ziua ce are să vină.

În final trebuie să afirm că sunt oameni tare așteptați, ei fac ordine în artă, nu sunt tirani, ci doar maculează kitsch-ul, ori asta este foarte important.

Leger Inspired Wall Sculpture
This piece was conceived and built by Mr. Brandon d'Leo.
We provided some fabrication and logistics support.  Inspired by the original canvas by Fernand Leger,
the sculpture takes it's place in Wallace Harrison's 1931 summer retreat home. http://www.brandondleo.com/

Clipa

≪Toți nebunii vin la mine. Pînă și medicul mă sună. „Hristos a fost cel mai mare psihiatru și cel mai încrezut dintre toți - atunci cînd susținea că e Fiul lui Dumnezeu. Și cînd i-a aruncat pe negustorii ăia din biserică. Evident, a fost greșeala Lui. Pînă la urmă, I-au făcut felul. Ba chiar I-au cerut să-și adune picioarele, ca să economisească un cui. Ce căcat.≫

Charles Bukowski * 

Lumina nu face economie, are doar de ales felul în care să parvină. Este vorba de unghi. Să reușești datorită unghiului, traiectoriei, în felul în care vântul îți duce dorința la țintă. Să nu devii martir, nici erou, nici VIP sau măcar consilier de primărie, oricare ar fi orașul sau comuna în care te afli.

În lumea asta largă, neînchipuit de mare, există lucruri atât de valoroase prin care te poți afirma. Spre exemplu; timpul în care te poți lega la șireturi, vara, atunci când temperatura îți prescrie că te poți arunca în apă, dimineața, la mare. Faci economie la șosete. Nimeni nu l-a văzut pe Isus în jambiere.

Charles Bukovski, Povești despre NEBUNIA obișnuită, Rao, 2005, pag. 30.

Imagini nemuritoare datorită alăturării

http://bernardperroud.com/2012/07/05/mlle-pogany-i-by-eve-arnold/

Mai mult la http://bernardperroud.com/2012/07/05/mlle-pogany-i-by-eve-arnold/

Trofeu

Acea dimineață plină

râul Timiș

Leneș curge Timișul la vale

Râul Timiș în dreptul podului (la stânga - nu se vede) de la Șag

Sunt datorită perceperii și nu percep datorită existenței.
O linie dreaptă n-ar putea descrie niciodată orizontala unui lac, a unei întinderi acvatice.
Aici ne încurcăm cu tensiunea superficială a lichidului.
Depărtându-ne la câțiva milimetri vom vedea cum aburul a ceea ce percepeam mai devreme lichid, perfecționează orizontala, linia dreaptă, orizontul.
Unde ne aflăm?
Suntem în poziția nebunului ce atacă turnul, peste care un cal poate da șah!
Suntem în poziția voalării ideii, mai departe fumul -ce se transformă în nori, va fi urmărit doar de cei cu foarte multă răbdare.

Autarkeia

Modern column at plains Marathon

Noul fiind albul, vechiul fiind deja catalogat ca fiind gri, sau mai închis de roșu; negru.
Pe locul unde atenienii lui Miltiade, însoțiți de platenieni, au învins pe perși sărind în pas de țap, se înalță o coloană nouă asemeni celei din timpurile acelea. Marmura s-ar putea să provină de pe insula Thasos, unde este cea mai albă marmură din lume. Oricum ar fi, contrastul este evident.

Aproape de acest loc este și o biserică ortodoxă greacă. 

Albul de var concurează cu albul de marmură, de parcă n-ar fi același element chimic comun.

Interiorul în schimb, întrece cu mult orice design religios modern.
Albul stăpânește totul. Dar acest alb interior este cu totul altul decât acel alb exterior.
Cam asta lipsește în general creștinismului.

Amintiri

≪Julius de Baraglioul (viconte), în biografia lui Juste-Agénor, Lafcadio citi: „Ministru la București în 1873”. Ce însemnau aceste cuvinte simple, de-l făceau să-i bată atît de tare inima?≫

André Gide, Pivnițele Vaticanului, Rao, 1997, pag.61